Am sesizat, nu fara mirare, ca toate arterele principale ale oraselor, in special ale celor frumoase, curg in pante mai mult sau mai putin line. Poti cobori spre o apa curgatoare, asa cum este cazul Lisabonei, sau spre mare, cum se intampla in Barcelona, spre un parc, asa ca in Paris, sau spre o piata, asa ca in Viena sau Praga. Si lista poate continua. Pana si Bucurestiul, oras plat aproape prin excelenta, ofera usoare pante pe Calea Victoriei sau spre Unirii. Care sa fie secretul urcurusilor si coborasurilor din marile orase?

Probabil e doar o mare si universala coincidenta insa, nu pot sa nu remarc, ca majoritatea popoarelor desemneaza in propria limba un strain printr-un cuvant (porecla) care incepe cu litera „G”. Orice ne-noi se discrimineaza lingvistic prin intermediul literei G. O fac de regula popoarele cu o mare dinamica geografica, nomazii, colonistii si, de la ei, colonializatii. Cuceritorii si cuceritii.

Tiganii au cuvantul „gagiu”, evreii spun „goi”, mexicani utilizeaza „gringo”(care provine din „grego”- greco, termen folosit de spanioli pentru ne-romano catolici) sau „ghavacos”, turcii folosesc (sau foloseau) cuvantul „ghiaur”, japonezii pronunta „gaijin” (abrevierea lui „gaikokokujin”) iar chinezii ii numesc pe straini „gwai” (fantome, cu pielea alba), in vreme ce in majoritatea limbilor folosite in India strainii poarta numele de „gora”. Chiar si in Europa, catalanii mai folosesc inca termenul „giris” cand se refera la straini, iar spaniolii le spun englezilor si germanilor „guiri” si francezilor „ghabacos”.

Nu pot generaliza. Insa nici nu pot trece cu vederea. De fiecare data cand cobor o panta, intr-un oras strain, ma gandesc care e cuvantul prin care isi desemneaza localnicii vizitatorii. Si rar, mult mai rar, imi dau seama ca Champ (camp) Elisee , desi numele nu o spune, e tot o panta. In inima plata a Parisului.