Bunicul meu era analfabet. Regalist convins, anti-bolşevic şi maramureşan încăpăţânat ca un lemn. Dar analfabet. Semna cu x, şi în societate era un zero. Dar în vremurile alea, pentru partid, pentru ţară, majoritatea eram un x. Şi toţi egal cu zero. Mare şi rotund, dar tot un zero. Unul aflat dincolo de virgulă, unde nu poate influenţa cu nimic suma. Fiinţe dispensabile într-o realitate care nu ne aparţine, x-uri ale unui sistem corupt de sus şi până jos, construit pe principiul “pile şi relaţii”.

Pleava societăţii, hoţii şi contrabandiştii, sub pleoapele întredeschise ale legii, furnizau Kent-ul şi Ness-ul pentru x-uri, pentru a mitui de fiecare dată când era nevoie. Medicul, profesorul, şeful. Care la rândul lui mituia directorul spitalului, directorul şcolii, pe şeful şefului. Iar ei duceau “atenţiile” mai departe: la şefii de inspectorate, la sindicat, la judeţeana de partid…şi mai sus şi mai sus, tot mai sus… Şi tot aşa, toată viaţa, până când viaţa fiecărui x se termina cu o cruce. Pentru care familia trebuia să mai dea câte o ultimă atenţie: unui preot, unui gropar, unui funcţionar de la starea civilă. Aşa începea şi se sfârşea viaţa fiecărui amârât. Fiecărui x.

Ai zice că s-au schimbat multe în ultimul sfert de secol (nu te striveşte greutatea acestei perioade?! acestui timp trecut în zadar?!), că x-urile valorează ceva. Dar au trecut doar patru ani şi câteva luni de când am dat şpagă se se nască fiul meu (medic, anestezist, surori), să trec să îl văd (de fiecare dată 5 lei) şi să-i dau un nume (eliberarea certificatului de naştere). Să aibă micul meu x un nume. Poate nu aş fi dat, dacă mama nu ar fi murit cu două luni înainte în spital, în timp ce-şi făcea analize…

Aş putea şi am putea să ne plângem de milă la nesfârşit. X-uri amârâte şi proaste ce suntem. Pentru că, pe undeva, ne merităm soarta. Pentru că am dus şi ducem tot acest sistem mai departe, pentru că contribuim la acest cancer naţional. Ne uităm la televizor, bem cola, molfăim parizer, votăm şi aşteptăm… Mergem cu capul în pământ prin viaţă şi înjurăm gropile din asfalt, prefâcându-ne că nu ştim de ce sunt acolo. Sunt acolo pentru că firma care a câştigat contractul, deşi a oferit cel mai mare preţ la licitaţie, a oferit şi cele mai generoase spăgi, de jos în sus, de la primărie la prefectură, de la filiala locală a partidului şi până la centru, până când nu au mai rămas suficienţi bani pentru materiale şi execuţie.

Dar, de câteva luni, sistemul pare a se clătina, a se prăbuşi sub propria greutate. Nimeni nu mai plăteşte şi nu mai ia bani ca pe vremuri. Nimeni nu se mai înghesuie să ocupe posturi de funcţionari publici. Pentru că nu mai merită ca pe vremuri. Nu mai merită să cotizezi la partid ca după să faci puşcărie. De la cel mai mic funcţionar şi până la primar sau la ministru, nimeni nu mai e imun. Frica a corupt corupţia.

Aşa au început să se ocupe locurile de funcţionari publici pe merit, să câştige licitaţii firma lui x, care nu ştie pe nimeni dar poate ştie să-şi facă treaba. Speranţa că poate şi x-urile reuşesc să facă ceva în viaţă, pentru ei şi pentru ceilalţi. Să nu vorbim încă de meritocraţie. Să ne gândim la normalitate.

Am mai rămas doar Parlamentul. Ultimul bastion al sistemului, Bastilia în care se ascund, în spatele imunităţii cu care, culmea, tot noi i-am investit, parlamentarii noştri. 10% dintre membrii actualului Parlament sunt cercetaţi, anchetaţi sau trimişi în judecată pentru fapte de corupţie. Şi mai sunt şi alţii. S-au ascuns acolo, trimişi de noi, x-urile, pentru a fi de neatins. Ieri, nu salvarea lui Şova a fost cea mai deranjantă, ci sfidarea la adresa noastră, a tuturor x-urilor tratate iar ca un mare zero, aflat dincolo de virgulă, unde nu contează.

E momentul ca toţi să fim egali, acelaşi x în faţa legii. Să le arătăm că nu există ascunzătoare pentru nimeni. Şi, când nimeni nu va mai cotiza la partid ca să-l ascundă-n Parlament, o să apară şi oamenii cinsitţi care să ne reprezinte în Parlament şi care să susţină guverne oneste şi competente. Până atunci, totul e în zadar.

Acum e momentul să le fie frică. Aşa cum îţi e ţie că o să-ţi moară mama în spital, că fiul tău nu se va naşte sănătos sau nu o aibă niciun viitor. Să tremure cum tremuri tu când ţi-e frig, când ţi-e foame şi eşti lipsit de speranţă. Să-i fie frică cum îţi e ţie în faţa legii. Dacă nu plângi atunci când trebuie, nu te aştepta să râzi atunci când ai nevoie. Strânge din dinţi şi nu-i mai lăsa să scape.

Nu mai lăsa lucrurile “aşa cum sunt”, că “merg şi aşa”. Pentru că nu merg. Pentru că aşa nu mai merge. De un sfert de secol suntem ca o maşină cu roţile în mlaştină. Dacă nu schimbăm nimic, vom continua să ne învârtim inutil roţile şi să ne scufundăm şi mai adânc.

Democraţia înseamnă forţa anonimilor. A mulţimii de x-uri care îşi poate influenţa destinul. Dacă înţelegi asta, eşti un cetăţean x. Dacă nu, rămâi un 0.