Legile pot garanta în teorie dreptul la viaţă. Însă doar natura garantează, în practica, dreptul la moarte, cu adevărat inalienabil şi inevitabil. Nu vă speriaţi, nu e un material morbid, despre morţi, care nu fac rău, ci despre cei vii, care nu le dau pace morţilor.

Despre omul care nu-şi mai aparţine sieşi, ca viaţă şi ca moarte. Despre patologia morală, de vecină de bloc bârfitoare, care ne face să ne băgăm nasul în viaţa dar şi în moartea altora. Şi, marele, nemăsuratul nostru patetism.

O ţară întreagă nu mai poate trăi dacă nu ştie totul despre moartea Mădălinei Manole care, până la proba contrarie, s-a sinucis.  Şi aici nu e vorba despre o evaluare etică a situaţiei, dacă a făcut bine sau rău, dacă e moral sau nu. Ci despre constatarea unui fapt ireversibil consumat. Sinuciderea este o opţiune (foarte intimă şi personală), fie că ne place sau nu, a celui care se sinucide. Un sinucigaş, prin definiţie, nu cere voie nimănui. Dacă ar cere, ceilalţi l-ar opri.

Deci, gata, femeia nu mai vroia să trăiască. Vroia să moară! Acceptaţi asta. Dacă şi-a lăsat în urmă un copil mic, un soţ şi o viaţă, dacă s-a rupt cu greutate de toate astea, înseamnă că a avut suficiente argumente şi voinţă să o facă.

Şi nu mai îi tot daţi înainte cu creştinescul Dumnezeu să o ierte. Pentru că sinuciderea e inacceptabilă din punct de vedere al bisericilor creştine tradiţionale.

Fredonaţi „Fată dragă, nu fi tristă fiindcă e păcat” şi lăsaţi-o în pace! E moartea ei. Şi nu vă aparţine.