Uneori am impresia că viaţa noastră e pe un pilot automat. Ajunge să dai câteva clickuri, să setezi câteva opţiuni, şi totul merge de la sine. Iar după ce viaţa nu mai poate scăpa automatismelor maşinăriilor care au acaparat-o, ne putem trăi liniştiţi letargia.

Trecerea la ora de iarnă (şi invers) era un mister al copilăriei, un moment eveniment pe care îl aşteptam anticipându-i urmarea. Confuziile, întârzierile de tot felul, erau inevitabile.

Anul acesta trecerea nici nu s-a simţit. Telefonul şi-a setat liniştit ora, laptopul s-a adaptat instant. Chiar şi recevierul de televiziune digitală a făcut saltul în timp automat. Dacă n-ar fi ceasul mecanic, de mână, am trece prin viaţa fără să simţim aceste salturi convenţionale ale timpului.

Sau am putea chiar muri şi totul ar merge mai departe. Soţia mea a primit, pe facebook,  o sugestie de prietenie – poate o cunoști pe Magdalena Boiangiu, scria pe facebook. Din păcate, la câteva luni după ce doamna  răposase (fie-i ţărâna uşoară).