Euro 2008 s-a terminat pentru echipa României care, deși a avut un parcurs onorabil, a sfârșit cam cum ne așteptam în ciuda speranțelor nemotivate ale unora.  Acum, după război, când știm vitejii cum se arată, se remacă cele două atitudini posibile ale românilor după acest eveniment: cei care dau din mână a lehamite și cei care dau din cap a înțelegere.

Primii sunt cei care vor  spune că nu avem echipă, că nu am atacat, că mingea noastră sărea mai prost decât a olandezilor, că Mutu trebuia să nu rateze penalty-ul și așa mai departe.

A doua categorie e a celor care vor spune că n-am avut noroc. Că am picat în cea mai grea grupă,  că Mutu a avut ghinion că a ratat penalty-ul, că totuși nu am pierdut atât de urât cu olandezi și am făcut egal cu campioana și vicecampioana modială.

Și cu toții, indiferent de reacție, vor considera că alta ar fi fost situația dacă eram într-o grupă mai ușoară.  Deși, la cum au jucat echipele mici din grupele ușoare, nu se știe niciodată.

Așa că mai bine să gândim ca Băsescu. Rușinea e mai mică cu licuricii mari. Mai ales când, așa cum spune Chivu, suntem niște furnicuțe.

P.S.: „Noi alergăm mult, încercam să recuperăm, suntem niște furnicuțe. Trebuie să ne vedem lungul nasului – mai mult nu putem!” – Cristi Chivu

Francezul Michael Platini și-a adjudecat funcția de președinte al UEFA cu sprijinul federaților din Europa de Est, care au susținut planurile de naționalizare și purificare a fotbalului continental începând cu cel de club. Nu este întâmplător faptul că țările din est, mai libere de prezențe străine în loturile naționale, și mai sărace la nivel de club ca să-și poată permite să facă față achizițiilor externe pe care le fac cluburile vest europene, au sprijinit inițiativa francezului.

E ipocrit Platini față de cluburi în vreme ce echipele naționale, în primul rând cea a Franței, folosesc din plin importurile de jucători sau, dimpotrivă, e sincer nostalgic după o echipă a Franței, formată în primul rând din francezi?

Cert este doar faptul că lotul Franței este prea puțin potrivit pentru orgoliul național. Și nu doar el. Dacă analizăm loturile actualului turneu final european remarcăm că nu puține sunt țările care și-au îmbunătățit treptat performanțele naționale, dopate cu ”substanțe” străine. Importați din fostele colonii, regăsiți peste granițele țării, repatriați din comunitățile din afara lor, acolo unde au fost purtați părinții lor de istorie și nevoi, semi sau sferto copii ai aceleiași națiuni sau, pur și simplu naturalizați pe față, ”străinii” contribuie din plin la performanțele naționale. Suedezul Ibrahimovici, germanul Podolsky, elevețianul Hakan Iakin sau polonezul Roger Gureirro sunt doar cele mai vizibile exemple. Sub ei se află mulți alții. Care spun ca teoria sanselor egale e pentru tonti.

Franța

Nu este și nu a fost niciodată o supriză faptul că naționala Franței este o multinațională cu accente coloniale, ultimul mare erou al echipei fiind algerianul Zinedine Zidan. Dar nu și singurul jucător de proveniență magrebiană. De altfel, poți număra pe degete jucătorii francezi pur sânge, de tipul Ribery sau Sagnol, restul  majorității fiind fprmate din jucători născuți sau originari din nordul Africii sau alte foste și actuale colonii, cum este Guadeloupe, insula din marea Caraibelor.

Steve Mandanda și Claude Makélélé (Zair), Jean-Alain Boumsong (Camerun), Éric Abidal ( Martinica), William Gallas  și Lilian Thuram (Guadeloupe),  Patrice Evra ,  Patrick Vieira și Bafétimbi Gomis (Senegal), Florent Malouda (guiana franceza), Sidney Govou (descendență benină), Samir Nasri și Karim Benzema (origine algeriană), Lassana Diarra și Alou Diarra (Mali),  Djibril Cissé și Abou Diaby (amândoi de origine ivoriana), David Trezeguet (tata argentinian) și Rio Mavuba (fiul unui cuplu angolezo-congolez).

Elvetia

Dincolo de compoziția celor trei popoare care compun federația helvetă (italan, francez și german), Elveția are suficient de multe elemente alogene, începând cu vedeta Hakan Iakin.

Astfel, alaturi de Hakan Iakin, îi regăsim în aceiași ”națională” pe turcii Gökhan Masera și Eren Derdiyok, Eldin Jakupović (bosniac), Johan Djourou (ivorian), Gelson Fernandes (Republica Capului Verde), Johan Vonlanthen(columbian),Philippe Sylvain Senderos (sârbo-spaniol), Valon Behrami (originar din Kosovo), Patrick Müller (origine austriacă), Ricardo Cabanas (de origine galeza).

Suedia

O listă cu ”străinii” suedezilor începe aproape obligatoriu cu Zlatan Ibrahimovici însă nu se termină cu el, emigranții din fosta Iugoslavie și din Orientul Mijlociu și-au arătat recunoștința față de noua patrie contribuind la tezaurul fotbalistic național.

Rami Shaaban (egipteano-finlandez), Daniel Majstorović și Rade Prica (descență sârbă), Tobias Linderoth (născut în Franța), Zlatan Ibrahimović (bosniaco-croat), Matias Concha (de origine chiliană), Behrang Safari (iranian), Suleyman Sleyman (origine siriana) și Kennedy Bakircioglü (origine asiriana).

Olanda

Nu se putea ca o fostă putere colonialistă și actualemente țară cu viziuni liberale (și pe alocuri libertine) să fie privată de contribuții externe. Stau mărturie Ibrahim Afellay și Khalid Boulahrouz (origine marocana), Romeo Castelen și Andwélé Slory ( amândoi din Surinam), Urby Emanuelson și Clarence Seedorf (olandezo-surinezi) dar și David Mendes da Silva (originar din Republica Capului Verde).

Portugalia

Lusitanii și-au luat din plin tributul de fostă cuceritoare colonialistă. Motiv pentru care în lot, alături de naturalizatul brazilian Deco îi regăsim pe Nani (născut în Republica Capului Verde), Pepe (portoricanul-brazilian, născut în Brazilia),  José Bosingwa (născut în Zair) dar și pe Petit (născut în Franta).

Spania

Fără prea mari îmbogățiri externe, în lotul lărgit al spaniolilor remarcăm doar numele lui Marcos Senna (brazilian) și Bojan Krkić (sârbo-spaniol)

Italia

Pe lista purtitanelor regăsim, deloc suprinzător, Italia. Aici îi apar doar descendenții familiilor italiene, născuți în țări străine, așa cum este cazul lui Mauro Camoranesi (născut în Argentina) sau Simone Perrotta (născut în Anglia).

Grecia

Un caz similar cu al Italiei este și cel al Greciei, țară cu tradiție naționalistă recunoscută. Totuși, în lotul elen și-au făcut loc și Loukas Vyntra (tată ceh), Avraam Papadopoulos (născut în Australia) și Sotiris Ninis (născut în Albania).

Austria

Deși nu se numără printre marile forțe ale actualului fotbal european, ca dovadă fiind și eliminarea recentă din grupe, Austria și-a luat și ea tributul modest din provinciile imperiului, care îi revin acestei foste puteri continentale.

Ramazan Özcan  și Ümit Korkmaz (de origine turcă), Ronald Gercaliu (albanez), György Garics (născut în Ungari), Ivica Vastić (de origine croată) și Martin Harnik (născut în Germania) formează legiunea străină a Austriei.

Polonia

Fostele țări comuniste își păstrează intact orgoliul și principiile naționaliste. Totuși, nici Polonia nu a rezistat tentației. Așa se face că vedeta leșilor este brazilianul naturalizat Roger Guerreiro.

Cehia

Asemeni polonezilor, cehii își păstrează echipa ”curată”. Asta dacă nu punem la socotelă infuziile slovace și prezența lui Marek Jankulovski (ceh cu sânge macedonian)

Croația

Una dintre suprizele actualului campionat European o reprezintă Croația. La fel cum suprinzătoare – dar nu inexplicabilă istoric și politic – este și densitatea străinilor, în general a croaților născuți în afara granițelor.

Josip Šimunić (născut în Australia), Robert Kovač (născut în Germania), Ivan Rakitić (născut în Elvetia), Niko Kovač și Ivan Klasnić (născuți în Germania). Diferite sunt doar cazurile bosniacului Vedran Ćorluka și al brazilianului naturalizat Eduardo da Silva (actualmente accidentat)

Turcii și germanii fac istorie. Împreună

Turcia și Germania au o istorie mai specială, în care se amestecă afluxul de turci care au repopulat Berlinul după cele două conflagrații mondiale, Războiul Rece După și, mai ales sfârșitul acestuia.

După căderea zidului berlinez în 1990, Germania a trecut printr-o adevărată revoluție socială și imobiliară. Nu numai că s-a văzut nevoită să facă față ciocnirilor pe teritoriul aceleași țări a două civilizații reunite (populație vest și est germană) dar a trebuit să depășească și un alt moment sensibil: ocupația turcă din Berlinul reunit. Dacă până la căderea zidului, latura vest germană era periferia lugubră preferată datorită prețurilor mici de către emigranții turci, unirea celor două jumătăți a transformt fosta zonă de demarcație în centru și, implicit, pe emigranții turci în locuitori ai centrului orașului. Dincolo de o sursă de îmbogățire rapidă, turcii au găsit și drumul către ascensiunea socială. Inclusiv prin sport, în special prin fotbal. Turcia și Germania își împart în prezent jucătorii turcii născuți în Germania.

Turcia

Turcia și-a garnisit din plin echipa cu turci pur sânge, născuți și crescuți pe teritoriul țării, dar și cu turci repatriați din Germania sau cu progenituri ale familiilor care au, măcar parțial, sânge turc. E tot ceea ce le-a permis mândria urmașilor lui Kemal Ataturk.

Hakan Balta, Hamit Altıntop, Aykut Erçetin, Volkan Yaman, Zafer Yelen, Ümit Karan (născuți în RFG).

Lotul ”german” este completat de englezo-turcul Colin Kazim-Richards (născut în Anglia), turco-brazilianul Mehmet Aurélio (năcscut în Brazilia), turco-francezul Mevlüt Erdinç (născut în Franța) și Servet Çetin (turc cu descendență azeră)

Germania

La rândul ei Germania a reușit să-l păstreze pe turcul Serdar Taşçı la care i-a adăugat pe polonezi Piotr Trochowski, Miroslav Klose și vedeta Lukas Podolski. În completare îi avem pe David Odonkor (origine ghaneza), Mario Gómez (tată spaniol), Gonzalo Castro (origine spaniolă), Marko Marin (bosniac), Jermaine Jones (germano-american), Oliver Neuville (italiano-gernamn, născut în Elvetia) și, probabil, rezultatul celui mai interesant mix, Kevin Kurányi (fiul al unui tata germano-ungar și a unei mame panameze, născut în Brazilia).

Din lista importatorilor de fotbaliști lipsesc doar Rusia și România. Lotul Rusiei pentru că fie pur și simplu, din rațiuni naționaliste sau de altă natură este formată exclusiv din ruși, fie că – din aceleași rațiuni – procesul de asimilare a populației de pe teritoriul URSS a transformat orice altă populație în una rusă.

Cât despre România, știu sigur, că ne păstrăm încă fecioria. Chiar dacă trecutul poartă încă urmele unui machedon Hagi, sârb Belodedici, unguri -din diverse generații -Tibor Selymeşi Emeric Jeney, ca să amintesc doar de cei care îmi vin imediat în minte. Prezentul e pur – și simplu – nu-l pătează nici un Janos Szekely sau Janis Zicu. Doar Bănel Nicoliță aleargă cinstit și politically correct, spre bucuria ziariștilor români mândri de performanțele sale altetice.

După primul meci de la Euro 2008, deși a obținut un rezultat decent, naționala României nu a convins neapărat la capitolul fotbal, dar a impresionat teribil prin interpretarea imnului național. Atât de tare a fost emoția provocată de interpetarea imnului încât s-a iscat o adevărată dezbatere națională dacă nu cumva ar trebui să schimbăm ceva la imn astfel încât naționala să-și perfecționeze stilul și interpretarea.

Paradoxul este că după cel mai convingător ”Deșteaptă-te române” pe care l-am auzit vreodată, românii au ațipit la cel mai plicticos meci din ultima vreme, atât de plicticos încât după o zi de analiză a meciului, a auto-felicitărilor, a exprimării convingerii că vom juca mai bine cu Italia (sigur, de ce nu, doar Olanda a batătut Italia și noi am bătut Olanda, deci îi batem pe italieni), a unei încercări timide de a provoca un scandal între Goian și Rădocioiu (generația mea de aur e mai tare decât a ta), ziariștii și-au dat arama pe față: fiindcă Mutu n-a făcut nimic, imnul a fost cel care (i)-a marcat.

Așa se face că de două zile se dezbate intens dacă și cum să schimbăm imnul. Se iau reacții, se dau sugestii, se verifică și se compară. Prin redacții zboară partituri, prin ochii încețoșati de emoții patriotice ”coada de maimuță” aduce parcă a ”cheia sol”, iar experții în strategii și analiză tactică fotbalistică sunt absorbiți de verificarea atentă a timpilor și contra-timpilor. Până și experții în arbitraj, în fond băieții cu ureche muzicală formată în ani de audiții a fluierului de arbitru, rămân consternați, cu diapazonul în mână, la auzul ritmului aiurea pe care îl are imnul național.

Să schimbăm imnul ca să-l cânte naționala mai bine? De ce nu?! Măcar atâta lucru putem face și noi. În plus, dacă tot am deschis subiectul, am putea lucra puțin și la culorile steagului fiindcă, nu-i așa, galbenul e cam greu de asortat. Dacă e cazul putem umbla puțin și pe la Constituție să facem o smecherie administrativă, zicem că suntem o uniune de țări (ceva de genul UK), facem mai multe federații și înscriem mai multe echipe la calificări. Să știm că se califică măcar una. Una tot pică cu Insulele Feroe și Malta în grupă. Și ținem cu aia. Că doar vorba aia, ”toți suntem români” și ne emoționăm la îndemnul de trezire.

Isteria ultimelor zile m-a convins nu numai că suntem cei mai frumoși și deștepți  din lume dar cântăm și a dracu de bine. În fiecare român zace un Costel Busuioc, iar în fotbaliștii naționalei chiar mai mulți, vreo 12 pe un loc, ca la admitere la Medicină. Iar un gând perfid se strecoară în sufletele noastre: oare proasta performanță de la Eurovision nu se datorează faptului că am trimis-o pe Nico și nu pe Nico (Daniel Niculaie)?

După meciul cu Franța am rămas marcați. Și asta doar pentru că, pentru prima dată, echipa de fotbal a dovedit că știe versurile imnului. Numai să fie băieții atenți să nu se mai lovească la cap la antrenamente – cum a pățit bietul Marica – și să uite versurile. Că ar fi jale. Ar păți ca polițistul din banc, cel care a învățat cu profesorul de muzică, ca pe niște versuri, operațiunile din tabla înmulțirii. Însă din tot cântecelul i-a rămas să fluiere cu plăcere doar melodia. Să nu se întoarcă după două meciuri și ”ai noștri”, amețiti de italieni și olandezi, fluierând pe avion. A pagubă.