Pentru românii care se uită doar la cursul  valutar, criza financiară a trecut. Pentru bancherii românii  de abia acum începe. Pentru că cei dintâi i-au devalizat pe cei din urmă.

Asociaţia Română a Băncilor caută o modalitate prin care să poată fi sancţionate persoanele care denigrează  instituţiile bancare. În spatele frământării bancherilor se ascund mişcăriile subterane ale ultimele două săptămâni în care, pe fondul isteriei internaţionale şi în vreme ce toată lumea pierdea bani, singurele domenii care câştigau erau comunicaţiile. Internetul şi telefonia prin intermediul cărora se răspândeau zvonuri privind iminenta prăbuşire a Raiffeisen Bank şi, ulterior, a Băncii Transilvania. Deşi din raţiuni care ţin de structura clienţilor celor două bănci (multe persoane fizice şi IMM-uri, a căror depozite se încardează de regulă în plafonul de garantare al BNR) informaţia era destul de greu de crezut, când auzi astfel de ştiri nu te întrebi dacă  sunt adevărate ci doar unde să-ţi muţi banii. Şi mulţi i-au mutat, în special din Raifeissen, bancă extrem de activă în acestă  perioadă în încercarea de a atrage depozite, adică lichidităţi.Şi, deşi cred că a fost cea mai afectată bancă, nu e singura care suferă de pe urma lipsei de lichidităţi. Majoritatea băncilor româneşti au blocat acordare de credite şi încearcă atragerea disperată de bani. Urmăriţi dobânzile pe care le oferă la depozitele în lei. Ascultaţi cu atenţie motivele pentru care refuză acordarea de credite. Cunosc personal un caz în care un credit de nevoi personale, garantat cu ipotecă, solicitat de o persoană cu o cifră  de afaceri de 3 milioane de Euro pe an, a fost respinsă pe motiv că un card neînchis a generat o datorie de 18 lei.

Economia e un imens perpetuum mobile în care banii trebuie să se învârtă pentru a funcţiona. Nu există în lume nici măcar a zecea parte a banilor care se vechiculează zi de zi. Pur şi simplu nu s-au tipărit şi nu se vor tipări vreodată banii care să acopere valorile fizice ale economiei mondiale. Aceiaşi bani se plimbă din mână în mână, fiecăruia îi revin pe rând aceste lichidităţi. Când însă, dintr-un motiv s-au altul, circuitul banilor se opreşte, începe criza. Banii nu mai ajung la timp şi  o întârziere provoacă o alta până când din acest lanţ al slăbiciunilor veriga slabă, cea care avea mai mare nevoie de lichidităţi, cedează. Economia e un imens Charitas în care banii se înmulţesc mai greu dar care se poate prăbuşi la fel de uşor dacă circuitul încrederii se rupe. Însă la fel de periculos se dovedeşte a fi şi excesul de încredere care împreună cu lăcomia a dus la prăbuşirea AIG. Criza imobiliară care a lovit SUA acum un an a afectat în mod logic finanţatorii, cei care au împrumutat constructorii imobilelor nevândute din lipsă de lichidităţi: bănci, fonduri de investiţii, societăţi de asigurări.

Deşi a traversat oceanul criza economică nu a provocat aceleaşi efecte în Europa. Circusmpecţia, divergenţele de opinie şi birocraţia au salvat, măcar pentru moment, bătrânul continet şi, implicit, pe noi. Dar pericolul nu  a trecut încă.

Scăderea rapidă a o preţului la Euro nu e doar o revenire la normalitate ci şi un simptom pentru o eventuală criză viitoare. Lipsa lichidităţilor a dus deja la scădere preţurilor în domeniul imobiliar. Tot o normalizare aparentă după o creştere aberantă. Numai că dacă sistemul de creditare nu va redeveni funcţional, în ciuda scăderilor de preţuri, nu se vor găsi cumpărători imobiliari şi investiţiile masive din ultimul vor eşua trăgând după ele bănci, fonduri de investiţii, societăţi de asigurare. Circuitul economic e încredere. Cine s-o mai creadă?!

Acum mai bine de 10 ani, aflat în Opoziţie şi în vizită în Japonia, în timp ce-şi exersa limba de lemn la nivel înalt la o întîlnire româno-niponă, Ion Iliescu l-a pus în grea dificultate pe translatorul român, nevoit să traducă sintagma: propăşirea neamului.

Să fim sinceri, e greu de tradus şi în română, darămite în japoneză, acest termen din categoria „năzuinţă”, „chezăşie”, „precupeţire”, extras din vocabularul de aur al secretarilor de partid.

Propăşirea asta despre care vorbea Ion Iliescu era cea care a făcut din românce mame eroine şi din copiii lor decreţei: dorinţa lui Nicolae Ceauşescu de popula pămîntul cu români stimulînd financiar creşterea numărului de naşteri.

Astăzi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat sentinţa definitivă în procesul intentat de Mariana Dîncu statului român prin care femeia solicita să i se plătească trei indemnizaţii, şi nu una: cîte o indemnizaţie pentru fiecare dintre cei trei copii ai săi rezultaţi dintr-o singură naştere. Sigur că mama tripleţilor avea dreptate şi nu ar fi trebuit să treacă un an de procese să se constate evidenţa: faptul că indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului se acordă – aşa cum îi zice şi numele – pentru creşterea copilului, nu a naşterilor. Dar, aşa cum nu poţi traduce limba de lemn, nu poţi înţelege nici mintea de cauciuc a funcţionarilor care au decis pe dos.

Raportat la scară planetară, mai ales în momentul actualei crize financiare mondiale, nimeni nu va ţine minte mîine cazul femeii din Alba-Iulia şi al celor trei copii ai ei.

Legătura dintre Mariana şi Alba-Iulia şi finanţele mondiale, dintre atom şi univers, e făcută tocmai de cei trei copii născuţi de femeie şi funcţionalitatea sistemelor de asigurări sociale.

Aceştia sînt termenii în care se va judeca viitorul unei planete în care scăderea natalităţii va crea mari dileme economice generaţiilor următoare, în care populaţia activă va fi copleşită de cea inactivă, pe care va fi nevoită să o susţină. Dacă nu avem imaginea de ansamblu, îngrijorarea poate părea exagerată, la fel ca şi comparaţie. Priviţi însă puţin spre est şi faceţi un calcul simplu. Cum va arăta China peste 20 de ani, cînd singurul copil permis de legea chineză va fi nevoit să susţină doi părinţi pensionari, poate şi un unchi şi o mătuşă? Înmulţiţi acum cu populaţia Chinei. Sau trebuia să spun propăşiţi?