Sburatorul la oras

Iar dacă visele sunt amintiri reziduale, bucăţi din realitate, nu  e firesc atunci să ne deranjeze realitatea până  şi  în vis. Dar oare e normal?

B.P.Haşdeu spune că în vis spiritele se eliberază, renunţă la prejudecăţi şi îşi acceptă propria dimensiune. Părintele spiritismului românesc îşi argumenta teoria pe diferenţele şi similitudinile percepţiei din vis versus realitate. Că ne e frică în vis,  în egală măsură ca în stare de veghe, de câinii care ne latră, şerpii care ne muşcă sau infractorii care ne agresează. Dar, deşi avem o frică constantă  faţă de moarte şi morţi, in vis această frică dispare şi interacţionăm – în "cunoştinţă de cauză" – cu spiritele celor morţi fără reţineri.

D.Drăghicescu – un om de ştiinţă extraordinar dar cvasi-ignorat, la fel ca toţi cei care spun lucruri care nu ne plac – explica în lucrarea "Din psihologia poporului român"  modul în care influenţează natura şi dimensiunile ei psihologia unui popor, ceea ce face, gândeşte şi creează el, în raport cu ceea ce-l înconjoară. Una e să ai în preajma molcoma alternanţă deal-vale şi pastelurile naturii temperat continentale şi alta e să stai la poalele imensităţii, să vezi monumentalul lanţ Hymalaian şi culorile crude ale junglei. Percepţia nemuririi se colează din astfel de reprezentări.

De fiecare dată când visez că zbor (vise formidabile de altfel) mă trezesc transpirat, istovit de efort şi mă gândesc inevitabil la Sburătorul lui H. Rădulescu. Cum ar fi posibil acum, la nivelul creaţiei populare sau culte, apariţia unei astfel de idei, când obosesc întreaga noapte evitând, în zbor, cablurile din oraş.

E, nu mi-au futut visele (că altfel nu pot să spun), ăştia cu căblăria lor? Ce operă de rahat aş putea scrie eu acum şi cum s-ar numit ea: Ocolitorul?!