Munca s-a născut la sat. N-o lăsaţi să moară

Mi-am petrecut o bună parte din vacanţele copilăriei într-un sat de lângă Dej. Nu vă luaţi după aparenţe. Satul şi vacanţele au fost oribile. Sat e un fel de a spune, pentru că dintr-o aberaţie administrativă ce data din 1968 şi a rămas până astăzi, satul a devenit cartier al Dejului deşi se afla la 10 kilometri de oraş. Şi nimic nu-l lega de acesta, niciun drum asfaltat, niciun interes al autorităţilor de orice fel. Astfel încât „cartierul” Pintic era şi este mai degrabă un cătun. Fără primar sau medic, fără grădiniţă sau poliţist.  Doar un popă şi o şcoală generală în care să înveţi suficient cât să numeri sacii de sare din Ocna Dej până în ziua în care îţi scuipi plămânii şi tractorul cu remorcă – singurul mijloc de transport care lega Pinticul de Salină – se întoarce în sat cu un loc liber.

Din nou. Nu vă luaţi după aparenţe. Deşi referinţele miniere v-ar putea duce cu gândul la Germinal-ul lui Emile Zola, viaţa în Pintic, chiar dacă era grea, era departe de a fi mizeră. Dimpotrivă. Casele satului se iveau ici şi colo printre „pădurea”de pruni care toamna îşi transformau rodul în ţuică, iar uliţele noroioase era frământate de două ori pe zi de vacile şi bivolii care se duceau şi întoarceau de la păşune. Iar această bunăstare, care se transforma în mese grele, bogate încă de la micul dejun cu cărnuri şi lactate consistente, stropite cu pălincă, nu mă faceau deloc fericit. Dimpotrivă! Aveam impresia că oamenii ăia munceau până la abrutizare. Până duminica sau în zilelele de sărbătoare păstrate cu sfinţenie, munca era singura autoritate. Deci, nimic amuzant pentru un copil. Nici măcar un televizor alb negru.

În acest loc uitat de toată lumea, cu grajdurile mai mari decât casele, printre oamenii ăia simpli şi aşpri, am trăit una dintre experienţele care îţi rămân pe viaţă.  Într-o vară un porc al bunicii s-a îmbolnăvit. O adevărată dramă. Femeia mergea de câteva ori pe zi să vadă scroafa care nu se ridica din colţul grajdului, plângea, se ruga, vorbea cu veterinarul care îi administra antibiotice şi cu preotul care refuza să-i „facă” o rugăciune, nu fără o dezbatere teosofică din care regnul animal, deşi apreciat, a fost exclus. În cele din urmă, după 3 luni de zile, la sfârşitul lui august, bunica s-a întors din grajd bucuroasă să ne anunţe minunea: scroafa s-a ridicat şi umblă.

Din nou, nu vă luaţi după aparenţe, minunea lui Dumnezeu s-a terminat, dar cea a omului de abia acum urmează. În câteva zile, porcul în jurul căruia a gravitat toată munca şi emoţiile de o vară  a fost sacrificat şi carnea a fost dată de pomană în sat. Totul părea inutil.  Şi cinic. Copiii au multe întrebări de pus adulţilor, unele utile, altele enervante şi altele doar amuzante, dar asta trebuia pusă: De ce v-aţi chinuit atât de mult să salvaţi porcul dacă toată carnea a fost dată? Bunica s-a uitat la mine cu privirea aia uimită pe care o au adulţii care se aşteaptă ca la o anumită vârstă copiii să fi ştiut mai multe şi mi-a răspuns cu o întrebare năcitoare: ce gospodar e ăla căruia îi moare porcu’ în ogradă?

Din nou. Nu vă luaţi după aparenţe. Aţi putea, prin prisma prejudecăţilor să trageţi concluzia că doar în Ardeal se poate întâmpla asta, doar într-un sat fără căpătâi administrativ în care oamenii îşi dau unul altuia ajutorul pentru a merge mai departe în viaţă. Dar am luat o mostră de înţelepciune şi de dincoace de Carpaţi, chiar din Vrancea, unde zăpezile îngroapă astăzi satele. Aici am auzit de utilitatea socială a şezătorilor unde „bârfite nu pot să fie decât femeile leneşe, pentru că nu sunt de faţă”.

Am trăit mulţi ani cu convingerea că avem nevoie de un alt sau alţi policieni. Că o minte luminată poate aduce o schimbare majoră de sus în jos. Sigur, la modul idealist un lider poate schimba răul în bine. Dar problema noastră este mai gravă. E structurală. Până la vârful piramidei îngrijorarea mea e că baza ei e şubredă şi fixată pe nisipuri mişcătoare. Problema nu sunt doar politicienii, ci fiecare dintre noi, suntem parte a acestui rău. Priviţi în jur şi apreciaţi dacă nu cumva, odată ajuns sus, în vârful lanţului puterii, noi, cei de jos nu am fi la fel de răi şi viciaţi ca ei şi ne minţim zi de zi că merităm mai mult? Dacă am fi noi, toţi ceilalţi mai buni ca ei, nu am putea într-un efort naţional să scăpam de toţi, pentru totdeauna şi să rămânem doar noi? Dacă creştinismul nostru ar fi real şi nu de faţadă, dacă valorile nostre ortodoxe ar fi reale, nu cumva ar trebui ca măcar în post audienţele televiziunilor să se prăbuşească şi tabloidele să se îngălbenească de ciudă pe tarabe?

Acum vreo 8 ani, am scris un text considerat prea dur,  care nu a intrat în ziar pe motiv că ar fi considerat nepotrivit de către Octavian Paler, părintele moral al Cotidianului de atunci. În esenţă textul făcea referire la modelul sub-omului. În antiteză cu idealul supraomului occidental, am dezvoltat ca popor o adevărată slăbiciune pentru această inadecvare la specia din care facem parte. Obţinerea de facilităţi, scutiri,  ajutoare, diplome de revoluţionari, apartenenţa la o minoritate care să fie susţinută de majoritate, din bani de la stat, a devenit un sport naţional. Câţiva ani mai târziu, când documentam un alt material – romanul Omul nou, pământuri noi, am avut certitudinea răului iremedial produs de comunism şi perpetuat în continuare. Proprietatea comună, cea pentru a cărei distrugere  în comunism se făcea puşcărie mai mult decât pentru cea privată, a devenit a nimănui. Exploatată de politicieni în interes propriu, dispreţuită de ceilalţi, restul ţării, care se întinde de la marginea portierei nostre peste care aruncăm chiştoacele şi sticlele de plastic când facem curat în maşină, până la graniţă, nu ne mai aparţine.

În acest context vine reproşul noului prim ministru la adresa celor care se uită la militarii care le dezăpezesc drumurile şi la televizor cum vine Apocalipsa.  Consider ca autorităţile au obligaţia de a gestiona situaţiile dramatice. Iar primii trebuie ajutaţi, în oridinea urgenţelor, cei aflaţi cu adevărat în nevoie şi dificultate. De aceea sunt ultimul om care ar lua apărarea unei autorităţi. Oricare ar fi ea. Dar, dincolo de bâtrâni, bolnavi şi copii,  am învăţat că  gospodărirea începe de  jos în sus, de la om la gospodărie, de la stradă la primărie, de la consiliul local la cel judeţean şi aşa mai departe şi nicidecum nu de sus în jos.  Aşa cum nu poţi cere statului să îţi dea libertate, legile restrâng  zece libertăţi de fiecare dată când se angajează să garanteze una, nu poţi celorlaţi să facă pentru tine ceea ce nu vrei să-ţi oferi singur.

Pe mine copilăria m-a uitat luni în şir în satul ăla nenorocit, în care singura distracţie era munca. Pe domnul Cristian Popescu l-a prins pe marginea terenului la meciurile de Cupa Davis. Cum aş putea să-i spun eu domnului Popescu, care a rămas în continuare un băiat care culege de la fileu mingile altora pentru a le comenta după meciuri loviturile de rever şi smash-urile, că nu pot considera munca o ruşine aşa cum nu pot considera nici adevărul ca fiind ofensator? Şi că s-ar putea să mai avem prin satele de care autorităţile nici nu ştiu şi nici nu le-a păsat vreodată, la fel ca triburile din pădurile amazoniene, rezervaţii naturale cu oamenii care ştiu ce înseamnă să munceşti pentru tine dar şi să pui mâna dezinteresat pentru a-ţi ajuta aproapele. Aş vrea să-i putem conserva şi apăra şi pe cei care muncesc. Dacă nu e prea mare deranjul.