La razboi cu noi si-ai nostri

Astăzi începe Euro 2008 și pentru România care va disputa primul meci împotriva Franței. Începe e un fel de-a spune. Mai degrabă se termină. Căci de început a început de minim o lună, manifestându-se isteric prin presă.

Războiul nostru fotbalistic cu Europa se duce de săptămâni bune prin tranșeele mediatice, pe unde zboară interviuri, declarații și amenințări. Explodează zvonuri despre accidentări, se trag rafale spre adversari, se fac strategii pentru câștigarea campionatului (de ce n-am fi și noi, ca grecii, surpriza!?) în timp ce se sapă șanțuri de apărare împotriva potențialelor înfrângeri umilitoare. Și, nu în ultimul rând, se execută trădătorii.

Un interviu cu fostul selectioner al României, Laszlo Boloni, din France Football a scos la  iveală trădătorul. Afirmația potrivit căreia românii nu au curaj și că preferă să joace viclenește a aprins spritele. Sigur, mai erau și alte afirmații, cum ar fi cea potrivit căreia francezii ar trebui să se teamă de echipa României, dar aceasta a căzut la editare într-o bătălie izolată cu deontologia. În război totul e permis. Cert e că Boloni s-a dovedit a fi, pe lângă ungur și dentist – două chestii antipatice pentru vâna națională – necunoscător al spiritului cavaleresc de luptă specific românesc.

Ziariști care au învățat, asemeni nouă tuturor, istoria la orele de limba și literatura română, cu accent pe lecția de dilomație militară din Scrisoarea a III-a, și-au pârjolit recoltele publicistice, au otrăvit fântânile analizelor anterioare și s-au restras în munții mândirei naționale pentru a ataca bărbătește cu pietre trădătorul. Sigur că și ziariștii români au remarcat aceleași lucruri ca și Boloni, că România nu a mizat niciodată pe atac ci doar pe o apărare aglomerată și contra-atacuri oportuniste (asta până la amicalul cu Muntenegru când s-a văzut că nici apărare nu prea avem), dar au făcut-o aici, cu și pentru ai noștri, nu în presa dușmanului!

Dar fotbalul e fenomen global. Peste tot, nu doar la noi, fotbalul național poartă cu sine reziduuri anacronice de politică externă. Răzbunări istorice, tensiuni nestinse și conflicte nerezolvate se defulează fetișist în meciurile inter-țări. Mult mai puțin spectaculos decât fotbalul continental inter-cluburi, fotbalul internațional rămâne un fightclub cu crampoane.

Într-o perioadă în care cetățeanul excede cetățenia (SUA nu mai recunosc dreptul de intrare pe teritoriul său a cetățenilor europeni doar pe baza simplei apartenențe la un stat) și granițele dintre statele UE sunt depășite, fotbalul păstrează viu sentimentul național și datoria patriotică. Tentativele de naționalizare a fotbalului de club prin impunerea unui număr minim de jucători locali e doar un exemplu.

O dată la doi ani (la campionatele europene și mondiale de fotbal) reapar simbolurile și orgoliile naționale. Nouă din zece oameni cred că ar indica drept steag al Angliei drapelul albastru cu intersecții roșii al Regatului Unit. Și cine-i poate condamna când steagurile Angliei, Scoției sau Țării Galilor le vedem atât de rar independent iar din punct de vedere al politicii internaționale nici nu există? În fotbal (și rugby), și mai puțin în alte sporturi unde britanicii participă sub același steag, se mai păstrează, alături de accentele locale ale limbii engleze, orgoliul de a lupta separat al englezilor, scoțienilor și galezilor.

Așa că e normal să luptăm și noi, așa cum știm și putem, mai în apărare, mai pe contra-atac, pentru cauza noastră națională.

Hai ai noștri!