De ce iubesc Oborul

Pentru că la început n-am făcut-o. Dimpotrivă. Pentru mine, ardeleanul venit în Bucureşti, Oborul era la fel de murdar, ostil şi impersonal ca Gara de Nord, spaţiu de tranzit superficial, înconjurat de garguii săi ameninţători, care sunt taximetriştii pirat.

Şi acum Oborul e la fel de murdar, ba parcă şi mai improvizat, cu aerul său de provizorat dat de eternele lucrări de construcţie şi renovare care îl restrâng şi mutilează. Dar acum privesc altfel Oborul. Am învăţat să închid uşor ochii, să-l privesc printre pleoape, să focalizez uşor pieziş mulţimea care populează acest furnicar. Să trec fără să încerc să disting ceva anume din zumzăitul care te întâmpină ca un cor de vuvuzele încă de la intrare. Pentru că în Obor nu intri ca într-un mall, nu treci printr-o perdea de aer într-o altă lume, aseptică, ruptă de restul realităţii bucureştene. Nu, ca să intri în Obor trebuie să te strecori, să te arcuieşti, să ocoleşti ofertele agresive care te întâmpină. Trebuie să treci printre vânzătorii de telefoane furate care ţi-ar putea vinde la ieşire, propriul telefon furat la intrare, să eviţi vânzătorii de ţigări de contrabandă şi pe cei de nimicuri chinezeşti.

În Obor nu te arunci pur şi simplu, pentru că te va strivi. În Obor îţi flezexi genunchi şi te apleci aşa cum o faci când vrei să sari de la înălţime. În Obor intri ca în apă şi înoţi printre oameni ca printre valuri. Rigiditea şi încrâncenarea nu au ce să caute aici. Te vei sufoca în propriile sentimente.

Îmi place pentru că aici gurmandul din mine amuşină printre rafturi, ştie să treacă cu vederea carnea ieftină şi dubioasă de pui, brânzeturile nu tocmai proaspete şi să găsească piept de raţă şi pulpe de ied, caş dulce de Sibiu sau telemea de Tulcea, crap de Dunăre sau guvid crescut sub stabilopozii de la Neptun. De ştii unde să cauţi, aici vei găsi mântuirea.

Iubesc Oborul pentru că e o bucată de Românie frustră, în care ţăranii cu două clase se întâlnesc cu profesorii universitari pentru a se târgui. Pentru că aici sunt măruntaiele acestei ţări, cu tot ce au ele, bun, funcţional sau ruşinos.

Îmi place frumuseţea Oborului. Pentru că frumuseţea lui e e asemeni frescelor păstrate pe alocuri în bisericile medievale, aruncate disparat prin colţuri de pereţi terni şi goi, bucăţi de frumos.

Iubesc Oborul pentru că e real. În ciuda prefecăturilor de tot felul, de la fructe şi legume de import  vândute ca româneşti, de la frumuseţea de plastic a decoraţiunilor chinezeşti, trăieşte în Obor o anumită onestitate a escrocheriei, o minciună şugubeaţă şi o lipsă de încrâncenare.

Îmi place Oborul pentru că aici o bancnotă de 1 leu şi subdiviziunile sale încă reprezintă ceva. De 1 leu chiar poţi cumpăra ceva şi să primeşti chiar şi rest.

Îl iubesc pentru că e o lecţie de geografie, de care vânzătorii sunt ataşaţi. Originea e destinul lor cu care se mândresc. Pentru că vând telemea de Constanţa, slănină de Deva, pepeni de Dăbuleni, mere de Buzău. Sunt oameni care îşi iubesc locul de unde vin şi se uită urât la cei care înceară să le vândă bunul renume revânzând marfă străină, ce n-a văzut o brazdă din pământul pe care ei calcă zi de zi.

Îmi place Oborul pentru că e viu, la cel mai propriu mod. Aici  lucrurile sunt vii, trăiesc, se alterează şi mor. Mirosurile tari se insinuează de pretutindeni. Aromele puternice de carne, sânge, osânză, peşte, fructe şi legume, dau viaţă acestui furnicar alături de mirosurile de bere răsuflată, vinuri botezate sau rachiuri ieftine.

Iubesc Oborul pentru că e cosmopolit. Mai cosmopolit decât universitatea unde civilizaţia îţi impune un politically correct ipocrit. Aici, în viermuiala asta ţigănoasă, chinezii şi arabii sunt la ei acasă, românii îi iubesc, lucrează cu ei şi îi înjură cu aceeaşi sinceritate lipsită de patimă ca pe vecinii lor.

Îmi place Oborul pentru că intru în el ca într-o petrecere la care ajungi cu întârziere şi toată lumea deja petrece şi tu nu ai băut nimic dar deja pluteşti dus de valul format de ceilalţi oameni din jurul tău. Şi îl iubesc pentru că de fiecare dată mă întorc mai viu.

Aşa că, de veţi vedea un tânăr mergând pe vârfuri prin târg , privind avid şi amuzat, să ştiţi că eu sunt, şi mă bucur de Obor.