Cine a votat schimbarea?!

De fiecare data cand ma revad cu cineva incerc sa vad ce e schimbat. Dar, mai ales, cine e schimbat. Eu? Celalalt? Perceptia mea asupra celuilalt?

In 1996 Emil Constantinescu, sprijinit de CDR, a castigat alegerile cu sloganul „Voteaza schimbarea!”. Acum liberalii incearca sa-l demita pe presedinte folosind sloganul „Presedintele s-a schimbat”. Cine s-a schimbat cu adevarat din 2004? Pentru inceput s-a schimbat conducerea PNL si optica partidului de pana atunci. S-a mai schimbat configuratia politica, Guvernul. Si, cu exceptia celebrei suvite, cel mai putin s-a schimbat presedintele. Marturia sta cronica de mai jos, profilul facut lui Traian Basescu inca din 1997 de catre domnul Andrei Plesu.

Andrei PLESU | nici asa, nici altminteri
Basescu 

Textul de mai jos a aparut in Dilema acum aproape zece ani, pe vremea cind Traian Basescu era ministrul Transporturilor in Guvernul Ciorbea. Ici-colo, ar fi de facut oarecari modificari. Intre timp, personajul pe care il defineam atunci ca „om de actiune“ a ajuns in postura de presedinte, adica, potrivit Constitutiei noastre, a unui „om de reprezentare“. O asemenea postura e greu de armonizat cu firea „jucatorului“. Nici trecerea de la disciplina de echipaj la spiritul de echipa nu e la indemina in cadrele metabolismului basescian. Dar continui sa cred ca România de azi are mult mai multa nevoie de acest tip de metabolism, decit de micii maestri ai aranjamentelor oportune care se inghesuie sa o conduca. Tot soiul de prosti si de ticalosi submineaza Constitutia tarii cu aerul ca o protejeaza, si prefera o dictatura de gasca unei politici de bun-simt si de convingeri. UDMR si PRM in aceeasi barca, Vacaroiu la Cotroceni, Voiculescu la rampa si liberalii manipulati de socialisti de circumstanta – iata rezultatele iresponsabile ale regimului nostru „curat constitutional“. Pe acest fundal, concluzia textului meu de acum zece ani ramine valabila. 

Am auzit ca unele sedinte de guvern dureaza douasprezece ore. E semn rau. Inseamna ca pregatirea sedintei e inclusa in sedinta propriu-zisa in loc sa o preceada, ca deciziile sint caznite, ca unanimitatea e rara, ca prim-ministrul e prea rabdator, ca, deseori, lucrurile trebuie reluate de la zero, ca dezbaterile sint baroce si circulare. (Uimitor e ca cele douasprezece ore de discutii produc, frecvent, ezitari si confuzii diagnosticate ca „lipsa de comunicare“!). 

Dincolo de explicatii „obiective“ si justificari plauzibile, e limpede ca tipul uman dominant in guvernul nostru nu este omul de actiune. Omul de actiune nu poate sta pe un fotoliu – fie si ministerial – vreme de douasprezece ore. Il apuca nevricalele, se arunca pe fereastra, fuge! „Sitzfleisch“, adica aptitudinea sezutului, nu au decit firile contemplative si dialectice. Visatorii. Intrebarea este cit de visator isi poate permite sa fie un guvern al reformei. Sa sezi si sa cugeti se poate. Dar sa sezi si sa faci, sa misti lucrurile raminind nemiscat – asta nu-i reuseste decit lui Dumnezeu. In guvernul acesta de convorbitori care „nu comunica“ exista, evident, si exceptii. Prototipul lor mi se pare a fi Traian Basescu. In mod limpede, el este un om de actiune. Un „executiv“ prin vocatie. Cind are de spus ceva o spune. Abrupt, uneori brutal, dar fara echivoc si fara retorica. Nu are o ideologie. Are scopuri, strategii imediate si imaginatie pragmatica. Cind spune ca va face – face. De multe ori face inainte de a spune. Cind a facut ceea ce si-a propus sa faca, nu da niciodata inapoi. Nu se lasa intimidat de greve, amenintari, razmerite. Are solutii si isi asuma riscul aplicarii lor. E tonic. Crede in fapta lui si inspira incredere. E bine dispus. Iar cind se infurie iese la bataie fara precautii preliminare, fara sa-si aleaga, abil, mijloacele. Capabil de abuzuri temperamentale, e incapabil, dupa parerea mea, de alt gen de abuzuri. Vorbeste prea raspicat si actioneaza prea transant ca sa fie suspect de calcul venal si derapaj tenebros. Nu stiu daca ar fi un bun ministru in „vremuri normale“; nu e omul potrivit sa administreze calmul, linearitatea, gata-facutul. Dar in tranzitie, asadar intr-un moment in care ceea ce conteaza e decizia curajoasa si prompta, obsesia tintei, infaptuirea neintirziata, Traian Basescu e excelent. Multiplicat, ar da guvernul care ne trebuie. In plus, reuseste sa fie simpatic, cu aerul lui nesofisticat, indaratnic, putin sui, hitru, direct. Cind nu te astepti, are accese de candida timiditate. Format ca om de echipaj, e, cu siguranta, si un bun om de echipa. E simplu, camaraderesc, eficace. Fara pretentii si fara complexe. M-am intrebat, adesea, care e, in definitiv, secretul reusitei lui, cheia seninei lui inflexibilitati. Cred ca stiu raspunsul: nu vrea deloc sa fie, cu orice pret, ministru. A mai fost si s-a putut intoarce, cu naturalete, la ale lui. Mi se pare ca, la un moment dat, s-a apucat de fabricat inghetata; nu ma indoiesc ca, la o adica, ar prelua din nou, cu placere, comanda unei nave. Ministeriatul nu e decit „ceva de facut“, o necesara corvoada: fara fasoane, fara mirajul prestigiului si al carierei, fara fascinatia beneficiilor. E vadit ca lui Traian Basescu nu-i pasa deloc, dar absolut deloc, daca de miine va trebui sa faca altceva. De aceea, se comporta, mereu, ca un om liber. De aceea, pina una-alta, e indispensabil. 

 

(Dilema, nr. 252, 21 noiembrie 1997)