Contra-sens

Traiesc sentimentul unei complete defazari. Am impresia ca noi, romanii, traim oarecum decalat de restul lumii, ca aparem cu intarziere si total nepotrivit in istorie. Mereu ultimii sau pe contrasens.

Daca am dansa am face-o in contratimp. Avem noi talentul de a face exact ceea ce nu se mai face. Lumea renunta la agicultura extensiva, noi – care avem pamanturi inca potrivite pentru agricultura ecologica – tocmai ne luam avant in cultivarea plantelor modificate genetic. Societatea de consum a fost declarata persona non-grata in Uniunea Europeana, noi tocmai venim cu sacosele sa golim rafturile statute de atata asteptare.

Michel Tournier spunea ca „risipa este luxul celor saraci” si, din aceasta perspectiva, putem explica incercarea de a cumpara intr-un an ce ne-a lipsit in zece. Exista cu siguranta o patologie a acestui fenomen, nascuta din educatia aberanta a comunismului si a restrictiilor duse la absurd. O patologie de care marile lanturi de retail profita cu lacomie. Pentru fiecare magazin care se inchide in vest se mai deschid doua in Romania. Carrefour si-a inchis toate magazinele din Italia si le-a redeschis in Romania. Doar in Cuj s-au deschis intr-un singur an doua malluri si patru hypermarketuri.

Pana si logica pica pe ganduri cand vede ca, la acelasi numar de locuitori, indiferent de cresterea numarului de magazine, acestea vor fi tot timpul pline. Pentru romani, morala fabulei lui Jean la Fontaine e: sa strangi ca furnica daca vrei sa consumi ca greierele.

Dar daca tendintele consumiste ale romanilor par normale aici, ele contrasteaza teribil intr-o Europa pusa pe economii si restrictii, dupa ce a trecut prin ani de recesiune economica. In Europa de Vest societatea de consum a murit. La noi e la pubertate. Plecat dintr-o Romanie unde pana si Metro (doar in Bucuresti deocamdata) e non-stop, romanul nu intelege cum un mall in Bruxelles se inchide la 18.00. Tot la 18.00 de inchid si magazinele din Stephansplatz, din buricul Vienei.

Daca ii cauti pe romani, cauta-i prin magazine. O sa-i gasesti comparand preturi, facand calcule mentale, cantarind din ochi marfa pe care trebuie sa o transporte in tara, evaluandu-si cheltuielile.

In Viena nu-i cauta in Museum Quartier ca sunt prea putini. Daca vrei sa auzi limba romana mergi dupa colt, pe Mariahilfer strasse. „Auzi, da’ daca tot am venit pana aici, nu mergem si noi la Klimt?” „E misto?”. „Pai, ti-am aratat un o panza imprimata la Ikea, in Bucuresti, cu o femeie care avea o haina de flori. Ala e Klimt.” „Nu mai tin minte, fata, dar lasa atunci ca luam din Bucuresti, nu caram de aici. Hai mai bine sa intram la Zara!”

Iar la intoarcere urmeaza prapadul. Valizele supraponderale pica testul cantarului din aeroport si bagajele romanilor sufera de o scurta anorexie cand sunt desfacute iar surplusul de greutate din valize e trasferat in bagajul de mana, in buzunare sau caruciorul copilului. Pe aeroport, in tara, cainii granicerilor dau veseli din coada cand vin romanii. Nu, n-au droguri, dar carnatii lasa un usor iz de usturoi si afumatura in urma facandu-i sa lacrimeze de pofta pe bietii caini.

In Vienea, pe aeroport, exista trei siruri de magazine duty free, asezate ca la cursele cu obstacole. Romanilor nu le sta insa nimic in cale, nu rateaza nici unul. In ultimul, cel de langa poarta de imbarcare, sunt doar cinci clienti. Tot romani. Nici nu ar incapea mai multi. Magazinul e atat de mic incat nu-mi incapea nici ideea de fata, care tocmai se nastea atunci. Trebuie sa astept sa inceapa imbarcarea ca sa intru si eu si sa cumpar, cu un ultim efort, ce-mi pica in mana.

De doua zile ma uit la o sticla de rom „Stroh” de 60% si nu pot sa nu ma mir si sa ma intreb: de ce l-am luat?!