Ce le lipseşte revoltelor pentru a deveni o revoluţie

Mă sună sora-mea, din SUA, care şi-a petrecut sărbătorile de iarnă în Cairo (sesizaţi ironia), să mă întrebe ce e cu revoluţia de la televizor, că nu prea înţelege. Dacă se uită pe Pro TV sunt manifestaţii, dacă se uită pe Antena 3  e revoluţie, iar pe Realitatea e un început de război civil.

Cum nu mă uit la televizor de ceva ani, şi nu simt absolut deloc nevoia să o fac nici acum, îi explic că lucrurile s-au încins de la un proiect de lege al Sănătăţii eşuat în mod penibil. Că preşedintele a făcut o gafă, că apoi a mai făcut una, că premierul încearcă să dreagă stângaci busuiocul. Când am ajuns la stângaci mi-am amintit că, până la reacţia lui Raed Arafat, Opoziţia părea că nu ştie cu ce se mănâncă proiectul noii legi. E adevărat, e vacanţă parlamentară. Şi, totuşi.

Oricum, dincolo de faptul că situaţia s-a inflamat (ironic, nu?) tot de la un cetăţean român de altă etnie, la fel ca şi în 89, revoltelor actuale le lipsesc câteva elemente pentru a fi o revoluţie.

Deci, ce lipseşte, într-o ordine aleatorie.

1. Participarea tuturor maselor populare (păturilor sociale). Cu excepţia oraşelor universitare şi a câtorva mai mici, România asistă pasiv la televizor.

2. Omogenitatea. Dincolo de proteste la adresa puterii (Basescu, Boc) care a generat toate nemulţumirile, grupurile care le exprimă au voci şi mesaje diferite.

• pro Arafat (puţin la Bucureşti şi mai mult la Târgu Mureş)
• anti taxa auto
• anti exploatarea Roşia Montana (în special la Cluj)
• pentru redobândirea pensiilor speciale şi a indemnizaţiilor de Revoluţionari
• anti legea care condamnă violenţa pe stadioane 🙂

3. Programul politic. Principalele forţe din opoziţie se află într-un stânjenitor raport de incongruenţă. Liberalii, ale căror organizaţii de tineret au avut un rol coagulant în organizarea manifestaţiilor, trebuie să resimtă frustrarea atacantul de fotbal aflat într-un punct ideal în careul advers dar care nu poate juca mingea pentru că ar intra în offside. Apreciez că liberalii ar fi avut cel mai mare potenţial de creştere, în special în rândul nemulţumiţilor cu orientări de dreapta, dar asocierea cu PSD şi umbra lui Ion Iliescu de pe patul de spital fac imposibilă evocarea momentelor din 1990 când sediul PNL a fost devastat de minerii chemaţi de Ion Iliescu să facă ordine în Bucureşti.

Aspect care ar putea să le dea dreptate celor care au acuzat formarea prematură a USL.

Cam astea le lipsesc, până acum, revoltelor pentru a se transforma, aşa cum am învăţat la şcoală că trebuie să fie, într-o revoluţie. Dacă mai aud ceva, te anunţ.

Multă sănătate!