Ciocu, eşti mai slab decât propria durere! Pentru că ambiţiile au nu doar o doză de vanitate şi naivitate ci, uneori, şi una de prostie, am exagerat încercând să recuperez timpul pierdut în ani, în doar câteva zile. Organismul greu, sedentar, supus unui efort cvasi-constant, cu creşteri bruşte, susţinute, (de la 0 kilometri alergaţi la 8,4km/zi – oră – în doar 18 zile), a cedat în partea cea mai slabă astfel încât m-am ales cu un Sindrom de Solicitare Mediană a Tibiilor destul de sever. Afecţiunea, caracterizată printr-o durere ascuţită, ca o tăietură, la nivelul tibiilor m-a obligat să opresc antrenamentul de mai bine de o săptămână. După aproape zece zile fără alergare, tibiile încă dor la cel mai mic efort astfel încât va trebui să prelungesc repausul cu 3-4 săptămâni. Din păcate, la data desfăşurării maratonului de la Bucureşti (9 octombrie), de abia voi trece la o perioadă de recuperare uşoară astfel încât nu se mai pune problema să particip. Din fericire, viaţa merge mai departe şi voi trage, sper, învățămintele cuvenite pentru viitor. Am slăbit 9 kilograme în 6 săptămâni, din cele 25 propuse până la sfârşitul anului, şi o să mă pregătesc pentru competiţiile din primăvară: maratonul de la Paris (aprilie) dar, cel mai probabil, pentru cel de la Trieste (6 mai) când mi-aş dori să alerg, „ca oamenii mari” :), un maraton complet.

P.S.: Mulţumesc tuturor pentru încredere, Ralucăi şi lui Cătălin pentru cadoul sub formă de echipament şi lui Blaga pentru pantofii de alergare de la Asics. Sper să le folosesc cu înţelepciune.

Nu mi-am pus dorinţe majore la început de an (New year resolutions). N-am crezut că e cazul. Mi-am spus, mai mult într-o doară, că voi slăbi, că voi mânca mai sănătos…Vorbe.

Şi a trecut jumătate de an. În care, nu mă plâng, am făcut lucruri bune chiar dacă nepropuse. Cum ar fi cele patru poveşti muzicale despre vieţile compozitorilor (Bach, Mozart, Vivaldi şi Beethoven) scrise pentru Clasic e fantastic, proiect premiat la Gala Societăţii Civile 2011.

Aşa că e cazul să îmi propun ceva la mijlocul anului: să termin semi-maratonul din 9 octombrie de la Bucureşti. Nu să-l câştig. Nu e o competiţie cu ceilalţi. Ci să-l termin, o competiţie cu mine însumi întinsă pe 20 kilometri, parcurşi în 2 ore şi ceva.

Dacă ar fi fost acum 20 de ani semimaratonul ar fi fost o joacă. Nu şi acum. Astăzi, a se citi în iulie 2011, după ani de sedentarism, de mâncat anapoda, băut şi fumat (până în urmă cu opt ani), de la înălţimea celor 173 de centimetri şi 98 de kilograme (!) demersul pare greu, dacă nu imposibil. Mai ales când ai început să te antrenezi cu 2 luni înainte.

Şi, totuşi, ştiu că se poate. Şi mi-o voi demonstra. Ciocu, eşti mai puternic decât durerea 🙂

Înaintea fiecărui meci al naţionalei de fotbal, de când e Răzvan Lucescu antrenor, apar, ca nişte ciori croncănind a vreme proastă, fraţii Ioan şi Victor Becali ca să-şi dea cu părerea despre cât de nasol o să meargă lucrurile. Oricât de mult i-ar fi scuipat şi înjurat, jurnaliştii sportivi nu pot concepe un meci al naţionalei fără vorbele pline de miez ale celor doi fraţi.

În afara faptului că vând şi cumpără jucători de fotbal, ale căror interese le promovează prin presa sportivă în dauna interesului general al echipei naţionale, nu văd care este plus valoarea adusă de cei doi samsari de oameni ai epocii contemporane la dezbaterea sportivă. Cei doi câştigă de pe urma celor care muncesc în acest sport, de multe ori la negru şi în mod ilicit. Nu fac opere caritabile, nu construiesc nimic.

Ar fi la fel de util să chemi să vorbească în direct pe Money Channel, la o dezbatere despre pieţele valutare, pe cei care schimbă ilegal valută.

E adevărat că naţionala nu e nici pe departe la fel de performantă ca pe vremea generalului Iordănescu şi a jucătorilor Hagi sau Dorinel Munteanu. Dar nici atmosfera şi nivelul oamenilor „de fotbal” nu au fost vreodată atât de jos, de îndepărtate de ideea sportivităţii şi tributare spiritului de mahala parfumat cu miros de ţigări de foi prin cazinouri.