Şi cum ziceam, statul nu prea ştie matematică. Deşi la începutul anului se făceau tot felul de calcule – mai mult din cuvinte decât din cifre, ce-i drept – după doar câteva săptămâni, matematica optimismului a început să alunece. Aşa se face că de la promisiuni de neimpozitarea profitului reinvestit pentru firme începând cu al doilea semestru al anului, pentru a stimula dezvoltarea economică, în urma măsurilor Guvernului firmele să fie nevoite să vină cu bani de benzină de acasă.
Impresionantul buget de la început, din care aproape 20% direcţionat către lucrări publice – aspect nemaiîntâlnit de pe vremea regimului Ceauşescu – s-a dovedit interesant doar pe hârtie, pentru că, în fapt, este insuficient şi imposibil de colectat. Astfel că Guvernul Boc s-a nevoit să înăsprească regimul fiscal pentru societăţile comerciale pentru a putea face faţă distracţiei.
Calculele ministrului Pogea au scos la iveală faptul că fără să crească TVA-ul (la care oricum suntem campioni europeni) cea mai rapidă formulă de îmbogăţire a bugetului ar fi înlăturarea unor facilităţi, cum ar fi deducerea combustibililor pentru societăţile comerciale. Sub pretextul, de altfel valid, că multe societăţi comerciale ard gazul (a se citi benzina) aiurea pe maşini care nu au nicio treabă cu producţia, Guvernul a decis, printr-o ordonanţă, că firmele nu mai pot să-şi considere cheltuieli deductibile costurile cu combustibilii decât dacă sunt firme de curierat sau distribuţie. Formula aleasă de Ministerul Finanţelor pentru a atrage bani la buget aminteşte mai puţin de matematică cât de metehnele acestui popor. În loc să declanşeze un blitzkrieg, controale şi să amendeze corespunzător firmele care se fac vinovate de practici necurate – şi, oho, câte sunt – MF a ales soluţia de a da în toţi boii. Numai că, aşa cum se ştie, firmele care se fac vinovate de sustrageri de la plata impozitelor către stat o vor face pe mai departe astfel încât povara va rămâne, ca de obicei, în sarcina boului. A celui care trage.

(va urma)

Reţinerea lui Gigi Becali pentru o sechestrare de persoane a atras după sine valuri de comentarii şi comparaţii. Cea mai auzită, şi mai deplasată, a fost comparaţia cazului său cu cel al vestitului gangster american de origine italiană Al Capone. Analogia făcea referire la faptul că procurorii nu ar fi reuşit să găsească dovezi pentru infracţiuni mai grave comise de G.B., aşa că l-au reţinut pentru găinării.

Poate că or fi unele similitudini între sicilienii din America şi machedonii din România – deopotrivă familişti şi creştini – între cei care învârteau mărgelele rozariului printre degete în Brooklyn şi cei care bat mătănii în faţa barului Bugy din Pipera. Dar oricare ar fi asemănările, diferenţa dintre Al Capone şi Becali, de fapt între statul american şi cel român, constă în matematică. Pentru că dacă legea tăcerii a împiedicat condamnarea lui Al Capone pentru acţiuni de tip mafiot, matematica aplicată în contabilitate a dus la condamnarea lui pentru evaziune fiscală. În vreme ce la noi e mai greu să dovedeşti infracţiunile economice decât cele violente, schimburile de terenuri păguboase pentru stat decât sechestrarea unor hoţi.

Şi aici nu mai e vorba de G.B. sau alte persoane, ci de mentalităţi şi sisteme. De statul american, care şi-a pus interesele pe primul plan, impunându-şi autoritatea şi recuperându-şi prejudiciile, şi de către cel român, specializat în combaterea găinăriilor (chit că sechestrarea de persoane şi formare de grupuri infracţionale în acest sens sunt considerate operaţiuni de tip mafiot de către lege).

Departe de a pune la îndoială capacitatea şi calitatea procurorilor noştri, instituţiei Parchetului îi lipsesc specialiştii în finanţe. Cei capabili să desluşească marile infracţiuni, cele care pun în pericol integritatea, autoritatea şi stabilitatea statului. Cum să dovedească specialiştii în finanţe ai parchetelor infracţiunile comise de geniile financiare ale acestei ţări, de către băieţii deştepţi?

Condamnarea lui Al Capone a făcut statul american mai puternic. I-a dat autoritatea necesară pentru a se impune în faţa tuturor cetăţenilor ei. De la exemplul Capone, fiscul american a devenit mâna forte a statului în raport cu cetăţeanul.

La un nivel macro, tocmai statul american funcţionează ca o puternică familie mafiotă. Oferă protecţie cetăţenilor săi, le cere taxă pentru acest lucru, iar, când aceştia nu se achită, îi sancţionează.

În sitemul juridic american rar se scade ceva. Până şi anii de închisoare se adună, indiferent de absurdul sumei finale. Dar nimic nu dă cu minus.

(sfarşitul primei părţi)

"Cotidianul „Adevărul” a fost singura instituţie media care l-a aşteptat pe proaspătul secretar de stat din MAE", scriu jurnaliştii de la Adevărul, cei care l-au aşteptat la aeroport pe Bogdan Aurescu, şeful echipei care a reprezentat România în procesul împotriva Ucrainei. Doar ei şi un microbuz al Ministerului de Externe. Asta şi pentru că jurnaliştii de la Adevărul erau singurii ziarişti care nu trebuiau să-şi bată capul cu continuarea subiectului: faptul că ceea ce a câştigat România în teorie, va exploata Patriciu în practică .
 

La o zi după entuziasmul generat de cel de-al 100-lea verdict în contencios al Curţii de la Haga – prin care curtea a dat câştig de cauză României – i-a pus dracu pe ziarişti să vadă cam cu ce ne alegem noi din toată treaba asta. Aşa s-a ajuns la contractul de concesiune adoptat în ultimele zile ale Guvernului Tăriceanu în favoarea companiei canadiene Sterling. În primă fază, testând cu degetul naivitatea lumii, Călin Popescu Tăriceanu spune că nu a făcut altceva decât să prelungească un contract ce curgea din 1992, din perioada guvernului Stolojan. Numai că în 2007, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) a transformat licenţa de explorare pentru perimetrele Midia şi Pelicanul într-un contract de concesionare. Actul ratificat în noiembrie 2008 de fostul premier Tăriceanu permite practic companiei Sterling Resources să exploateze resursele de gaz şi petrol.
 

În timp ce jurnaliştii de la Adevărul aşteptau cuminţi în Otopeni, printre şoferii congolezi de la Fly Taxi, întoarcerea lui Bogdan Aurescu, alţi jurnalişti au aflat că Niculae Vidu, administratorul Rompetrol Well Services, companie controlată de Dinu Patriciu, este de nouă ani şi reprezentantul legal al firmei off-shore Sterling Resources Ltd.
Domnul Tăriceanu zice că nu ştie şi nu cunoaşte. Că un prim ministru semnează mii de acte, multe întocmite de organisme subalterne, cum e şi cazul A.N.R.M. Chiar dacă ar fi aşa, fostul prim ministru e inconştient şi ne crede proşti. Fiindcă a semnat – premeditat sau fără să ştie – un act guvernamental cu anexe secretizate şi efecte păguboase pentru economia naţională. La fel de proşti ne crede CPT şi când spune că nu-i cunoaşte pe angajaţii lui Dinu Patriciu.
 

Pentru o persoană care a făcut parte din bordul Rompetrolului şi a fost plătit ca atare, care a intervenit în scris pentru dosarul în cauză, Tăriceanu se face că ştie cam puţine pentru unul care a fost martorul şi ajutorul lui Patriciu.
 

În procesele penale, pentru cei care nu ştiu, doar martorii – nu şi inculpaţii – au obligaţia de a jura cu mâna pe Biblie că vor spune adevărul şi numai adevărul. Până la proces, Adevărul şi numai Adevărul a fost la Otopeni. Şi au dreptate ziariştii de la „Adevărul” să clameze nerecunoştinţa românească.
 

Dacă ar fi fost recunoscător, putea chiar Patriciu să dea personal o fugă din Snagov până la aeroport cu Bentley-ul său, ca să-i mulţumească lui Bogdan Aurescu în numele Rompetrol Well Services şi să-i spună: "Well done!".
 

S-a produs o minune. Americanii au ales să-i conducă un preşedinte de culoare. Dar în fond ce au ales americanii dincolo de primul preşedinte negru?

Manualele de branding desemnează 12 arhetipuri după care se construiesc/identifică brandurile. Raportat la ele, noul preşedinte american este un magician. S-a plasat – sau a fost plasat de consilieri – ca atare, a fost perceput şi ales în consecinţă. Alegerea lui Barack Obama are în sine elemente mistice, care au depăşit cu mult logica.

Ataşat de Abraham Lincoln, Marthin Luther King şi John F. Kennedy, Omaba s-a afiliat la cei trei mai degrabă mitologic decât istoric, mai mult mistic decât eroic. Într-o campanie electorală împotriva unui erou din Vietnam, accentul a fost pus nu atât pe fapte ci pe simboluri. Istoria reţine personajele, mitologia le foloseşte.

Trimiterea la fondatorii, reformatorii şi ideologii Americii a survenit într-un moment în care Statele Unite resimţeau nu doar efectele unei crize economice prelungite ci şi o profundă criză de personalitate. Apreciat mai degrabă ca orator decât ca retor, Obama a fost criticat pentru lipsa de argumentaţie a discursului său, pentru populism şi demagogie, pentru lipsă de substanţă şi soluţii.

Şi criticii săi aveau dreptate. Fiindcă discursul electoral al noului preşedinte american a fost populat – premeditat sau nu – mai mult cu elemente volatile, cu argumente emoţionale şi spirituale şi mult, mult mai puţin cu soluţii pragmatice la probleme concrete. Dar dacă privim atent criza economică americană vedem că în esenţă e o criză a creditului – a instituţiei sale, mai presus de instrumentul bancar. Şi ce este creditul, motorul capitalismului şi principiul dezvoltării, dacă nu însăşi esenţa mistică – bazată  pe credinţa faptului că banii împrumutaţi vor fi returnaţi şi înmulţiţi – a economiei materiale?

Spectacolului învestirii lui Barack Obama întregeşte campania electorală a magicianului. Este replica neo-reformată, entuziastă şi euforică, a învestirii catolice a unui nou papă. Poate părea o remarcă rasistă, o trivializare şi totodată o erezie. Dar la o scară imensă, adaptată şi dimensionată, învestirea noului preşedinte american a fost o slujbă religioasă dintr-o biserică clişeu a noului creştinism-spectacol al lumii noi: un predicator afro-american, făcând apel la credinţa credincioşilor, acompaniat de coruri de muzică gospel şi aclamat de enoriaşii săi.

Sigur că un întreg concurs de împrejurări au favorizat actuala alegere a actualului preşedinte american – de la prestanţa predecesorului său la criza economică, de la nevoia de schimbare la efectele unui deceniu activ de "politically correct" – dar entuziasmul popular de moment a fost cel determinant.

De aceea americanii au refuzat eroul şi au ales magicianul. În anii ’80 ar fi câştigat Superman, în ’90 alesul ar fi fost Rambo, în anii ’00 alesul a fost Harry Potter.

Va reuşi candidatul magician să fie şi un preşedinte magician?

Publicul asta vrea. Americanii vor o minune.

Temperamentul meu – e drept, nu cel mai lăudabil – a respins dintotdeauna şi cu înverşunare două lucruri: şcoala şi armata. Simţul ridicolului, dar mai ales instinctul meu de conservare şi insubordonare s-ar fi manifestat probabil oriunde şi oricând, însă a excelat exemplar în România vremurilor noastre. Aşa se face că am făcut  şcoală doar cât să nu fac armată, iar armată niciodată.  Sigur, pedagogii nu ar fi de acord, patroţii s-ar înverşuna şi mi-ar spune de la obraz, şi unii şi ceilalţi, că "cine are carte are parte" şi doar "armata te face bărbat". Experienţa mi-a arătat că, de regulă, cei care au avut carte (au fost educaţi) au avut parte de armată. Iar cei care s-au întors din armată cu convingerea că ea a fost cea care i-a făcut bărbaţi  au făcut şcoala de pomană. Bărbat te face o femeie sau nu te face nimeni. Mama, pentru început. Iubitele mai apoi, dacă ai noroc.

Poetul Ion Mureşan îmi spunea că fascinaţia pentru armată a bărbaţilor, în special la nivelul amintirilor, se datorează faptului că armata reprezintă pentru ei sfârşitul copilăriei, ultima formă a jocului, cu regulamente şi instrucţie. Personal, am amintiri perfecte din perioada în care n-am făcut armata şi sunt la fel de fascinat de butaforia militară ca un surdo-mut de muzica de fanfară. Tot o formă de joc e şi şcoala care, să nu uităm, se numea, cu ceva vreme în urmă, şi "instrucţie". În fond, şcoala şi armata au acelaşi rol: de domesticire socială a omului (bărbat) născut liber, deci sălbatic. (Dac liber)

Barbar fiind, îmi permit libertatea de a avea o proiecţie simplistă asupra lumii civilizate. Societatea, spre exemplu, în special a noastră (sau, ma rog, a voastră) şi mai ales cea de acum nu mulţi ani, o văd ca pe o vizită cu clasa la film. Vă amintiţi?! Şiruri, şiruri de elevi aliniaţi într-o sală întunecată, fascinaţi  de povestea eroului de pe ecranul luminos pe care se proiectează Superman, un soi de variantă popular-comercial-adaptată  a Supraomului lui Nietzsche.  Iar omul, deşi distincţia se face clar –  e substantiv comun pe când Superman se scrie cu literă mare, după cum v-au învăţat la şcoală să procedaţi cu numele proprii – se visează Supraom. Societatea e construită pentru Om, pentru clasa de mijloc. Aspiraţional.

Clasa de mijloc, categoria oamenilor de rând, e omenirea în sine, esenţa ei, grosul. În clasa de mijloc găsim Omul, educat cu imaginea Supra-Omului de către Deasupra-Omul. Acest tip de educaţie e cea care alimentează  fanteziile eroice ale omului de rând. De aceea clasa de sus dă lovituri de stat şi provoacă revoluţii, cea de jos izbucneşte vascular în răscoale, în vreme ce clasa de mijloc moare  în războaiele altora. Eroismul e dovada supremă că putem fi educaţi suficient cât să fim proşti. Cultul eroilor e un perpetuum mobile al naivităţii şi manipulării. Mâine ne vom arunca în luptă cu braţele goale pentru că am fost educaţi şi am crescut venerându-i pe alţii care au făcut aceeaşi tâmpenie. Educaţia e deodorantul care încearcă să ascundă mirosul primar al rasei umane.

Când însă şcoală şi armata sunt cele comuniste, rezultatul e cu adevărat dezastruos. Priviţi în jur. Singurii oamenii care au reuşit în actuala societate, nu vorbim de Deasupra Oameni gen Iliescu sau Năstase, sunt cei care au chiulit de la mersul la fillm cu clasa, cei care s-au sustras procesului de educaţie. Afaceriştii de azi s-au născut din cei de ieri, din oamenii care credeau clandestin – în ciuda educaţiei – în proprietatea privată. Clanul Becali, Fraţii Micula, Ilie Năstase, Ţiriac, Patriciu, Columbeanu, foştii vânzători de gumă şi ţigări, actualii proprietari de Mercedesuri şi ghiuluri etc, toţi sunt dizidenţii educaţiei comuniste. În schimb, cei care au fost cu adevărat civilizaţi, sunt astăzi victimele capitalismului. Aşa se explică că cei mai mulţi români aşteptau – unii mai aşteaptă – să le dea statul democraţie şi libertate.

Într-o vreme în care generalul Stănculescu dezertează din faţa  executării pedepsei, profesorii aşteaptă mărirea lefurilor cu ochii pe televizor unde circul politic joacă ping-pong cu speranţele lor. Mai sus se găseşte explicaţia profundei desconsideraţii a politicienilor pentru profesorii şi militarii cărora le atribuie roluri pur instrumentare, în scopul cauzelor lor. Pentru Deasupra Om, profesorul şi sergentul sunt cei care îi duc pe oameni să vadă filmul cu Supra-Omul.

Profesorul e un amârât de genom. (Wikipedia – Prin genom se înţelege masa totală de gene şi alte informaţii ereditare ale unei unităţi structurale cu capacităţi potenţiale, de autonomie în exercitarea funcţiilor legate de ereditate, diversitate şi determinare a caracterelor.). Ce mai vor şi ăştia?!

Pentru români demisia e ca moartea pentru creştini: repetabilă prin înviere.

Nici măcar nu are legătură cu acest caz, al liderilor PSD „demişi”. Chiar deloc. E generalizat. E naţional. E patologic. Românii au o mare problemă cu demisia şi, la fel de mult, cu demiterea.

Chestiune de (i)responsabilitate şi de răspundere, pentru români, dar mai ales pentru politicieni, actul de onoare al demisiei sau de autoritate al demiterii par paşi imposibil de parcurs. Chiar şi când totul pare definitiv, irevocabil şi de neclintit, mai apare un mic ceva care îl ţine pe demisionar în loc, care îl înduplecă pe demiţător.

Ce dovadă mai bună avem că politicienii români nu înţeleg la propriu actul demiterii, decât „demiterea” premierului Roman prin intermediul minerilor, a lui Radu Vasile prin decret prezidenţial?

Priviţi cazul de faţă. Deşi termenul de „demisie” sau „demitere” pare definitiv – încă se păstrează ca formă în limbă, nu şi în utilizare – Ioan Rus nu e nici pe departe atât de demis pe cât pare.

Totul nu e decât un soi de striptease, în care politicienii se pot despuia de funcţii prin demisii din diversele fotolii politice, administrative, naţionale, regionale, locale şi aşa mai departe, dar numai până la un punct. Când poporul prostit şi cu banii luaţi aşteaptă gestul final, se aprinde lumina şi ne trezim la viaţă. Comentezi?! Achită consumaţia şi ieşi.