Lingviştii au împărţit la un moment dat lumea, în slavă şi latină, după pronunţia numeralului 100. Slavii erau cei care foloseau rădăcina sutam, latinii cei care foloseau centum. Simplu. Din păcate eram slavi.

Dacă ar fi să împărţim lumea fotbalistică în funcţie de înţelesul etimologic al termenului gol pentru fiecare popor, atunci am putea să găsim cel puţin două categorii distincte. Cei care folosesc termenul englez  goal şi înţelesul acestuia a marca/a puncta, şi cei ca noi, pentru care termenul gol desemnează o mare lipsă. Din păcate suntem slabi.

Asemeni lui Răzvan Lucescu, Emil Boc a vrut să joace ofensiv. Îi bănuiesc pe amândoi de bună credinţă. Pe cel puţin unul îl cunosc suficient de bine ca să pot afirma asta.  Ambii însă au pierdut. Cel puţin pentru moment. Naţionala a fost învinsă e Serbia cu 5-0, cum nu s-a mai întâmplat  de 26 de ani.  Guvernul Boc a căzut în urma unei moţiuni de cenzură, cum nu s-a întâmplat în ultimii 20 de ani. O lecţie utilă pentru amândoi. Nu poţi juca ofensiv dacă eşti inofensiv. Valabil sută la centum pentru fiecare dintre noi.

Bogdan Olteanu

Emil Constantinescu a venit în 1996 la putere crezând că vine însoţit de 15.000 de specialişti cu care să ia de gât reforma. Când să se ia de gât cu tranziţia s-a uitat în spate. Nicio supriză, era singur.

O vreme toată clasa politică a adoptat acestă idee a cooptării tehnocraţilor la guvernare. Ce s-a întâmplat, ştim cu toţii. Iar dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed. Aşa că în urma trocului PSD-PNL, Bogdan Olteanu  a ajuns viceguvernatorul BNR. Politicianul în locul tehnocraţilor.

Deşi chiar şi politicenii aveau printre ei economişti calificaţi, în ciuda recomandărilor guvernatorului BNR ca toţi candidaţii să fie profesionişti, parlamentarii i-au legat Băncii Naţionale un bolovan de gât.

Ca să nu facă ceva rău, Bogdan Balthazar le-a sugerat celor din BNR să-i dea lui Olteanu ceva uşor de făcut, cum ar fi să-l trimită după ţigări.

Nu ar fi primul politican plecat după ţigări. O vreme, şi Constantinescu îi cumpăra ţigări lui Corneliu Coposu. Şi de la Ţigareta II i s-a tras.

Diferenţa dintre Constantinescu şi Olteanu era că primul era de bună credinţă. Aducea şi restul. Cu Olteanu nu sunt sigur că restul nu ajunge la Patriciu.

P.S.: Nici nu a fost bine numit Olteanu, ca Patriciu a început să-l porcăie virulent pe forumul Adevărul. Oare ăsta să fie adevărul?

Aşa cum ziceam, nu mă mai uit la ştiri. Nici nu le citesc. Le evit chiar şi la radioul din maşină. Mi-a ajuns totuşi la urechi noua criză, teama şi temerile zilei. Fondul problemei nu mă interesează. Dar deloc. Ce mă fascinează însă este capacitatea lui Traian Băsescu de a deschide fronturi.

Mai întâi a lansat ideea unui referendum pe tema parlamentului unicameral motivând ineficienţa şi costurile aparatului legislativ. Chiar şi fără să se organizeze un astfel de referendum, în aceaşi zi cu alegerile prezidenţiale, dezbaterea pe care o generează dă un nou suflu viitoarei campanii electorale şi mizează pe declanşarea emoţiilor şi trezirea amintirilor vizavi de suspendarea sa de anul trecut.

Actuala temă a zilei, ieşirea PSD de la guvernare, e un nou front deschis la timp. Pentru că PSD nu este dat afară de la guvernare ci se retrage singur. Desigur, nemulţumit, şi împins discret de la spate după demiterea lui Dan Nica, dar de bunăvoie, PSD poate să plece de la guvernare.

Aflat în Opoziţie la Guvernare, pregătit încă din prima zi de guvernare pentru campania electorală din toamna acestui an, PSD-ul şi candidatul său se pregăteau să atace campania ca atare, acuzând proasta guvernare şi ineficienţa PDL şi, implicit, a lui Traian Băsescu. Pentru că, pentru 9 din 10 români, guvernul este al PDL, al lui Boc şi Băsescu, ei se fac vinovaţi de toate relele, accentuate într-un an de criză.

De abia acum, când este pus în faţa propriei plecări de la guvernare, PSD trebuie să recunoască în sfârşit că este la guvernare. Cu cât mai mult va dura criza, cu atât mai mult timp va fi pentru a ajunge vestea la urechile tuturor. Asta ar trebui să fie tema şi temerea PSD.

De ceva vreme nu mă mai uit la știri la televizor. Sunt tâmpite și tâmpesc. Tratează cu gravitate subiecte ușurele și cu ușurință subiecte grave. Și împrăștie această tendință peste tot. De aceea românii se tratează cu antibiotice pentru durerile de măsele și cu ceaiuri de plante pentru boli incurabile.

Mai grav e că și statul își tratează problemele la fel.

Cu zece milioane de persoane care trăiesc din banii statului (pensionari, șomeri, asistați social etc.) și cu doar 5 milioane de persoane care contribuie la buget, situația nu e prea roz. Însă, mai grav decât prezentul, nu poate fi decât viitorul. Tendința evidentă de îmbătrânire a populației și lipsa unor planuri de perspectivă a tuturor guvernelor, pentru care singurul refren pare a fi „de-aș mai duce-o pân’ la toamnă, leliță Ioană”, va accentua balanța dintre cei care plătesc la stat și cei pe care îi plătește statul în favoarea celor din urmă. Adică, vor fi tot mai puțini cei care vor contribui la bugetul Asigurărilor Sociale și tot mai mulți cei care vor trebui să trăiască din el.

Peste tot în lume, Fondurile de Asigurări Sociale ( de stat sau private) funcționează după principiile de bază ale economiei, în care banii se află într-un circuit continuu. La noi însă, având în vedere experiența „principiilor” economiei românești și a fondurilor de investiții anterioare, dar și lipsa unui plan de investiții pe termen lung, asigurările de stat tind să se transforme într-un joc piramidal cu tendință de țeapă pentru contribuitorii actuali. Adică un soi de Caritas la care contribui toată viața, dar se termină banii în fața ta când e vorba să-i ridici de la ghișeu. Un dormi liniștit, statul veghează pentru tine.

Proverbul era „cine n-are bătrâni să-și cumpere”. Întrebarea e „cu ce bani?!”

La Dabuleni e criza. Nu economica, ci de nervi. Primarul e nervos pentru ca președintele Băsescu – vrând să-i tragă una peste ceafă lui Mircea Geoană – l-a numit pe președintele PSD, parlamentar de Dăbuleni,șef peste bostănărie.
Evident, primarul PSD al localității, Nicolae Drăgoi, vrea satisfacțiune. Căci locuitorii Dăbuleniului nu sunt bostănari, ci muncesc cinstit (sic).

Ca o paranteză, Dăbuleniul s-a remarcat ca principalul bazin pepenifer al României. Atât de mult s-a indentificat numele localității cu producția de pepeni încât termenul Dăbuleni a devenit sinonim cu pepene. Și fiindcă brandul conteză, așa cum mulți nepricepuți în ale meseriei se revendicau ca fiind din Bolintin (localitate devenită brand al meseriașilor din construcții), tot așa mulți ne-dăbuleni vând pepeni pirat prin Capitală.

Investigația prietenilor mei a scos la iveală cruntul adevăr. Pepenii din Capitală sunt Dăbuleni piratați, aduși din Turcia și vânduți de niște băieți de pe șoseaua de centură a Ilfovului sub acest brand.

Așa că cereți-vă scuze, domnule președinte! Locuitorii Dăbuleniului nu sunt bostănari. Sunt, cum zice primarul, doar niște țărani. Săraci. Și cinstiți.

(continuare)

Şi, cum ziceam, Finanţele stau cam prost la matematică. Şi asta îmi aduce aminte de un banc în care doi contabili fac o serie de pariuri care dintre ei mănâncă un rahat. Până la urma l-au mâncat amândoi fără ca vreunul să câştige pariul. „E adevărat că am mâncat un rahat şi n-am câştiga nimic, dar ce de capital am rulat!”, a fost concluzia finală a celor doi.

Dar să vedeţi ce de capital se rulează la Finanţe. Porniţi în goana după capital pentru buget, angajaţii Finanţelor Publice se manifestă probabil cum o făceau în studenţie. Vrafuri de dosare, harababură şi disperare, hârtii aruncate peste tot, un iz frapant de sesiune, în încercarea de a scoate pe ultima sută de metri bani pentru buget.

În această atmosferă a ajuns şi subsemnatul care, probabil vă amintiţi din episoadele anterioare, face parte din specia boilor care trag, la Finanţele Publice, Sector 6. Fiindcă, pentru un rest de 23 de lei, Administraţia Financiară a Sectorului 6 a trimis nu mai puţin de 6 scrisori – dintre care cel puţin una în provincie – la tot atâtea bănci, pentru a pune poprire pe cardurile subsemnatului. Probabil, anterior, s-au trimis şi serii întregi de somaţii la vechea adresă la care domiciliasem. Dincolo de faptul că mi-am asumat conştiincios vina şi a doua zi, responsabil, m-am dus să-mi plătesc datoriile, nu am putut înţelege profitabilitatea acţiunii de executare în condiţiile în care cheltuielile poştale (nu uitaţi că ulterior trebuie să se facă o nouă comunicare către toate băncile atenţionate să pună poprirea, să o ridice după stingerea datoriei) depăşesc valoarea sumei datorate. Nedumerirea e cu atât mai mare cu cât angajata Finanţelor mi-a spus la plecare că dacă mă grăbesc să-mi deblochez conturile n-ar strica să duc personal hârtiile, pentru că „să vă spun că n-avem bani de timbre pentru poştă, mi-e şi ruşine”. Ceea ce am şi făcut, nu de voie, ci de nevoie, fiindcă, la fel ca în bancul cu Ion care se supără pe Janos pe motiv că ungurii l-au omorât pe Mihai Viteazu şi el doar de ieri ştie, Banca Transilvania, care a primit scrisoarea la Cluj cu întârziere, mi-a blocat contul la vreo câteva zile după s-a stins datoria către stat.
Şi fiindcă nu-mi plac filmele banale şi cu final previzibil, totul s-a terminat ca în filmele franceze din anii 70 – alea de trebuia să mai stai încă vreo zece minute după ce s-a terminat emisia ca să fii sigur că chiar ăla a fost finalul – la câteva zile după ce am dus personal dovada plăţii la bancă am fost sunat de o angajată a BT care mi-a spus că suma din dovada e mai mare decât suma solicitată pentru poprire de către Finanţe. Adică în cererea de poprire a Finanţelor figura o sumă mai mică decât cea pe care am plătit-o eu (probabil ceva penalităţi). Şi cum matematic mă costa mai mult să străbat dus întors oraşul până la Finanţe să fac rost de o nouă hârtie care să confirme că am plătit exact suma din cererea de poprire, i-am transmis domnişoarei de la bancă să vireze, încă o dată, suma din cererea de poprire, către stat doar să-mi deblocheze contrul. Aşa am ajuns să fiu eu boul care trage de două ori.

Se pare totuşi că generozitatea mea nu a fost suficientă pentru că bugetul de stat suferă în continuare. Aşa că primesc de la Administraţia Financiară Ilfov o scrisoare prin care sunt invitat, în calitate de administrator, să clarific transferul unei societăţi comerciale din Bucureşti în Ilfov. Chestia e că societatea se transferase de vreo 2 ani, se plăteau taxe şi impozite, dar cei din Bucureşti – v-aţi prins, Administraţia Financiară Sector 6 – nu le-au trimis celor din Ilfov dosarul vechi. După ce aflu că – desigur – erau nişte resturi de plată (67 de lei) rezultaţi din calcule greşite, îi plătesc, plimb hârtii, aştept pe holuri cum mi s-a spus, dau hârtii, mi se spune că nu trebuia să stau pe holuri, etc, răsuflu uşurat până în ziua în care sună telefonul. N-o să vă vină să credeţi. Era chiar Administraţia Financiară Sector 6 care vroia să-mi comunice faptul că nu s-a făcut plata. De fapt s-a făcut, dar a fost respinsă. De ce? Fiindcă firma nu mai exista în sector 6 de unde a fost radiată acum doi ani, deci nu avea cum să plătească. Kafka, frate!

Şi, ţineţi minte, prieteni, sfâşitul nu-i aici.