Când vrei să reţii un cuvânt îl repeţi de zece ori, când vrei să-i omori înţelesul îl repeţi de o mie.

Vreau să spun frică de o mie de ori. Până îi pierd înţelesul.  Dar de fiecare dată când văd, citesc şi simt cuvântul parcă mi se face şi mai frică. Cuvântul frică nu ştie de frică! Uitaţi-vă la el. Cum arată. Cum se comportă. Cum ne sfidează. Frica ştie că e nemuritoare.

Frica e o boală incurabilă, contagioasă şi, vai, atât de banală. Nu există pic de solidaritate între bolnavi. Pentru că nu e o boală oarecare. Nu te ajută cu nimic să ştii că mai sunt şi alţii ca tine. Dimpotrivă. Frica altora îţi sporeşte frica. Frică la pătrat. La cub.

Nu există compasiune pentru frică. Nu strânge nimeni bani să vindece lumea de frică, nu există o zi mondială în care să sărbătoreşti frica.

Scriu despre ea încercând să-i epuizez sensul. În zadar. Acum o simt fizic. Apăsându-mă pe piept, străbătându-mă ca şuierul care anunţă cutremurul, ca vântul care aduce nori întunecaţi ca să umple pământul de frica furtunii. Frica mă sfidează din interior.

De ce îi e frică lui Crin Antonescu de STS într-atât încât să îşi dorească să îi schimbe de urgenţă şeful? Nu cred că faptul că Traian Băsescu mai poate vorbi în ultimele zece zile de suspendare gratuit la telefon este motivul. Pe cine nu vrea Crin Antonescu să sune Băsescu? Sau pe cine vrea să sune Antonescu fără să ştie Băsescu? De ce atâta grabă?

Până acum a fost o luptă politică, absurdă şi stupidă. Chiar şi cu miniştrii care reprezentau mai mult partidele lor decât ţara. Dar erau doar politicienii, între ei. Când ajungem însă la serviciile speciale jocul capătă aspecte înfricoşătoare. Închid ochii şi fac abstracţie de personaje. Nu aş vrea ca nimeni, de dreapta sau stânga, să mai aibă vreodată puterea absolută. Faptul că unul ştie de frica celuilalt îmi diluează frica. Când Băsescu a numit şefii SRI şi SIE din rândul Opoziţiei (la SIE chiar de două ori), m-am mai liniştit. Dar acum, când am văzut cât de simplu e în definitiv să înlături tot ce te desparte de controlul absolut,  frica revine şi mă copleşeşte.

Îmi e frică să nu fi atins un apogeu al mediocrităţii. În care un om, ajuns senator conjunctural, prin redistribuirea voturilor, devenit tot conjunctural preşedinte al Senatului, după ce a fost unul dintre cei mai absenţi reprezentanţi ai poporului care nu l-a ales, cocoţat în urma concursului de împrejurări atent studiate preşedinte interimar, vrea să schimbe tot pentru a avea puterea supremă.

Mi-e frică să nu ne trebuiască ani de zile până când cineva o să mai ia în serios o diplomă emisă de o facultate din România. Că întregul sens al excelenţei a fost compromis cu concursul celor care trebuiau să o asigure. Pentru a salva onoarea unui om fără onoare.

Mi-e frică de această luptă, de care pe care, în care nimeni nu va ceda, şi care ne-a aruncat deja într-un război civil al vorbelor. În care taberele, cu ochii injectaţi de ură nu mai ascultă de argumente, în care fiecare tabără are impresia că trebuie să lupte pentru a o salva şi pe cealaltă. Mi-e frică să mă gândesc la asta: dar dacă nu ne vom opri nici măcar aici?!

Mi-e frică sincer pentru viitorul nostru. Pentru dezbinarea care străbate acest popor ce de două ori pe an sărbătoreşte unirea fără să o simtă. Mi-e frică de tot acest zbucim al zilelor noastre care ne poate arunca într-o direcţie greşită. Că ne vom rupe şi ne vom prăbuşi.

Am spus de 25 de ori frică. Acum de 26. Pot să o spun şi de o mie. Nu cred că o să dispară prea curând. Iar ei ştiu asta. Şi se bucură că le ştim de frică.

Senatorul Catalin Voicu, condamnat la cinci ani de inchisoare pentru trafic de influenta

– Şi, pentru cine votezi?O să votezi pentru Băsescu?

– Nu, n-o să votez pentru el.

– Înseamnă că o să confirmi votul de suspendare al Parlamentului…

– Nu. N-o să-l confirm. Pentru că asta ar însemna să votez împreună cu Cătălin Voicu, cu Sergiu Andon şi Florin Pâslaru, cu toţi condamnaţii şi incompatilii condamnaţi de justiţie şi protejaţi de Parlament.

– Probabil, dar dacă ai vota „DA”, situaţia s-ar debloca şi lucrurile ar putea începe în sfârşit să funcţioneze în România.

– Aşa e. Probabil s-ar debloca. Dar blocarea lor dovedeşte că Separarea Puterilor în Stat funcţionează. Încă. Şi nu voi pune niciodată umărul ca să dau puterea absolută nimănui. Aici nu e vorba de oameni şi partide, ci de principii generale. Democraţia stă în echilibrul puterilor.

– Bine, dar nu ar fi normal ca puterea să se schimbe?

– Evident că ar trebui. Aşa e natural  să se întâmple. Eram chiar convins că nimic rău nu se poate întâmpla, că într-o ţară europeană lucrurile o să evolueze normal.

– Şi?

– Şi apoi am văzut altceva. Şi m-am speriat. Mi-am dat seama că ideea normalităţii e doar în capul meu. Am realizat că ceea ce am câştigat în ultimii ani este tocmai accesul la această normalitate, oricât de bolnavă ar fi ea, pe care putem să o pierdem. Normalitatea în care justiţia poate funcţiona, cu politicieni din toate partidele arestaţi şi condamnaţi, libertatea absolută a presei, cu jurnalişti care pot scrie şi înjura pe cine vor fără să fie condamnaţi, accesul la o lume normală, europeană.

– Deci cum o să votezi la referendum?

– O să votez „Nu”.

– Deci votezi pentru Băsescu.

– Nici măcar. Sunt  egoist. O să votez pentru mine. Şi mai mult, şi poate mai patetic, o să votez pentru fiul meu, pentru Leo, în speranţa că va trăi într-o lume normală.

-?

– Cum voi putea să îi explic mai târziu că i-am furat viitorul pentru a trăi eu un prezent liniştit? Pentru că aşa cum spunea Majestatea Sa, Regele Mihai (ultimul monarh al Romaniei, alungat de pe tron în numele şi cu sprijinul votului popular), ” România nu e  o moştenire de la părinţii noştri, ci o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”.

Leo

„We thought, because we had power, we had wisdom.„Stephen Vincent Benet, Litany for Dictatorships, 1935

Politicienii ajunşi la putere au prostul obicei de a-şi aşeza perna în aşa fel încât să şadă cât mai bine şi mai mult pe ea. Uneori le mai cade. Parlamentarii PDL au determinat alegerea primarilor dintr-un singur tur şi măsura s-a întors împotriva lor. PSD a schimbat, cu gândul la Adrian Năstase, mandatul de preşedinte de la 4 la 5 ani şi acum îşi smulge părul pentru că de modificare beneficiază Traian Băsescu. Dacă parlamentarii, unii dintre ei incompatibili sau condamanţi penal, îşi croiesc legi în interesul propriu şi împotriva adversarilor politici, cum ne-ar putea ei convinge că nu procedează la fel şi împotriva noastră, a celor mulţi?

După ce s-a redescoperit legitimitatea Parlamentului, Crin Antonescu crede de cuviinţă că pentru a depăşi blocajele statului e necesar să fie înlăturată o parte din judecătorii Curţii Constituţionale, schimbat Avocatul Poporului, să fie înlocuiţi preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului şi să fie suspendat Băsescu. Citesc şi mă trec fiori reci. Pentru că această dorinţă de putere totală (evit să spun totalitaristă) vine din partea celor care acum 6 luni strigau, aici şi la Bruxelles, că trăim într-o dictatură. E înfricoşător, indiferent din partea cui ar veni o astfel de dorinţă de a anula orice urmă de opoziţie. Face parte din normalitate să înlocuim prefecţii, sefii serviciilor descentralizate, etc. Pot înţelege dorinţa de a înlocui, deşi tehnic nu văd cum se poate realiza, conducerea celor două camere ale Parlamentului. Poate chiar şi suspendarea preşedintelui, chiar dacă nimeni nu a venit cu o motivaţie constituţională. Dar dacă înlocuim şi Curtea Constituţională, ale cărei hotărâri nu ne mai plac brusc, dacă îndepărtăm toate filtrele care separă puterile în stat, cine ne mai poate garanta democraţia?

Domnule Victor Ponta, în calitate de jurist, cu sau fără doctorat, probabil ştiţi că rolul separării puterilor în stat este cel de a preveni acapararea şi folosirea puterii absolute de către o persoană sau un grup. Şi că blocajele nu fac decât să dovedească funcţionarea acestui principiu şi existenţa democraţiei. Aici pare o încercare de presiune a puterii legislative asupra celei judecătoreşti. Iar aici o nesocotire a unei hotărâri judecătoreşti.

Domnule Crin Antonescu, în calitate de profesor de istorie, probabil (ar trebui să) ştiţi că simpla alegere a reprezentanţilor nu duce automat la o bună reprezentare a alegătorilor. Vă recomand să citiţi Constituţia RSR. Tot poporul îi alegea şi pe reprezentanţii din Marea Adunare Naţională,  „organul suprem al puterii din stat”, cel  în faţa căruia trebuia să răspundă preşedintele RSR.

Domnule Daniel Constantinescu, în calitate de păpuşică a lui Dan Voiculescu, puteţi să-i transmiteţi acestuia că punerea semnului de egalitate (în Jurnalul de astăzi) între Iuliu Maniu şi Adrian Năstase e o insultă la adresa istoriei noastre. Un scuipat în obrazul celor care au suferit şi murit în închisorile comuniste.

În încheiere, domnilor lideri ai USL, ştiu că vă interesează numai părerea/voturile celor mulţi. Dar istoria o consemnează şi o scriu cei puţini.

P.S.: Amintirea lui Iuliu Maniu face şi mai evidentă absenţa unui Partid Ţărănesc credibil dar, paradoxal, previzibila tendinţă de regionalizare a Trasilvaniei la care, în funcţie de evenimentele ulterioare, sunt convins că o să asistăm.

sursa: http://theophylepoliteia.wordpress.com/

Vă mai amintiţi gluma lui Păstorel în faţa funcţionarilor de la Fisc? N-am venit că am venit, am venit că n-am venit? E, cam aşa s-au trezit şi intelectualii contemporani, că au sau n-au venit, luaţi pe sus de decizia Guvernului de a impozita, de pe o zi pe alta, printr-o procedură aberantă, drepturile de autor. Şi duşi au fost la finanţe unde au dat piept cu birocraţiunea. Şi atunci s-a născut firesc revolta.

Sindicatele presei – una dintre cele mai afectate bresle – dau premii pentru vorbe frumoase, se joacă de-a deontologia, se transformă în acţionariate de media ce beau şampanii cu politicienii, în timp ce aproape toţi jurnaliştii au ajuns din angajaţi, freelanceri, plătiţi pe drepturi de autor. Şi lor ar trebui – patronatelor aflate în cârdăşie cu sindicatele – să le mulţumească jurnaliştii.

Sunt solidar la modul sincer şi absolut cu foştii mei colegi de breaslă şi cu demersul lor de a lupta cu nedreptatea. Am practicat şi eu când eram jurnalist, solitar ce-i drept şi din (alte) motive principiale dar impersonale, nesupunera civică. E adevărat că am ajuns cu duba poliţiei la tribunal, dar asta e altă poveste, din altă vreme.  Dar nu pot să nu remarc supriza sinceră a multor ziarişti care s-au lovit pentru prima dată şi au simţit pe propria piele absurditatea sistemului. Pentru că, oricât de mare e haosul în care i-a aruncat ultima măsură a Guvernului şi, mai ales, aplicarea ei, non-sensul nu e nou venit pe holurile funcţionarilor din România. Cozile de la forţele de muncă cu care se luptă angajatorii când depun acte în numele angajaţilor sunt vechi de ani de zile şi nemulţumirea oamenilor, ignorată, s-a cronicizat demult. Măsura impozitării drepturilor de autor se inspiră chiar din practica acestui sistem tâmp. Doar că mulţi jurnalişti doar acum au aflat. O lume care-şi clamează puterea prin deţinerea informaţiei îşi dovedeşte slăbiciunea prin ignoranță.

Redactorii şefi ar trebui să fie realmente supăraţi pe oamenii lor, pentru că au pierdut atâţia ani subiecte grele şi de interes general. Mulţi dintre jurnalişti, furaţi de discursuri politice, poveşti criminalistice, vedete pe cât de banale pe atât de stridente, au luat contact brutal, parcă pentru prima dată, cu lumea aberantă în care de fapt trăim.

Bine aţi venit România! Aţi venit c-aveţi venit?

Foto: reportervirtual.ro

Părerea unanimă a celor chestionaţi de către ziariştii Evenimentului Zilei este că Guvernul ne expune unui test de rezistenţă la impozitare. Că toate declaraţiile alarmante şi confuze despre o posibilă anulare a alocaţiilor pentru copiii ai căror părinţi au venituri mari, sau impozitare pensiilor – retactate ulterior – sunt de fapt nişte teste de suportabilitate a populaţiei la potenţiale variante de suplimentare a veniturilor bugetare. Că bugetul de stat e sleit de puteri este ştiut. Că Guvernul ne pregăteşte ceva ar trebui să fie aşadar previzibil. Că Guvernul face teste psihologice pe părinţii copiilor de bani gata sau pe miocardul pensionarilor de bani gata cheltuiţi sau are doar probleme grave de disciplină, comunicare şi implicit credibilitate, se vede. Ce pare a nu se vedea în calculele Guvernului e adevăratul potenţial impozabil al acestei ţări: nesimţirea, prostia şi indolenţa.

Pentru că alocaţiile de 25 de lei pe lună ale copiilor, pensiile,  profiturile maro din vremuri negre impozitate în avans, nu vor avea niciodată forţa financiară pe care o reprezintă capitalul de nesimţire şi prostie acumulat în această ţară.

De aceea recomand cu toată seriozitatea un exerciţiu de imaginaţie cu aplicaţie realistă: taxa pe prostie, impozitul pe nesimţire şi accizele pe indolenţă. Pentru că nimic nu ne-ar scoate mai repede din marasmul economic şi social decât tezaurul acestei ţări. Creşteţi cu 1000% şi aplicaţi cu toleranţă zero amenzi pentru fiecare hârtie aruncată pe stradă, pentru fiecare scuipat, pentru depăşirea maşinilor aflate în coloană, pentru parcările pe trecerea de pietoni, pe cei care nu-şi curăţă zăpada, pentru cei-şi ignoră îndatoririle. Dacă amenda nu ar fi 200 de lei ci 1000 de euro, doar din banii şmecherilor care depăşesc maşinile pe contrasens, şi doar din Bucureşti s-ar colecta câteva sute de mii de euro la buget, pe zi. Probabil că amenzile ar fi exagerat de mari, dar ar fi proporţionale cu gradul de neobrăzare. Această fiscalitate ar trebui să fie o dictatură a bunului simţ asupra nesimţirii. Căci la câte resurse avem în acest domeniu, în câteva luni le-am da bani de drum delegaţilor FMI care vin la Bucureşti şi, cine ştie, până la urmă ne-am civiliza.

Iar dacă toate aceste resurse n-ar fi suficiente, am putea pune taxe pe muzica ascultată tare în bloc sau la semafor. Daca tot crede preşedintele că 99% dintre romani asculta manele, macar să tragă şi mini-minoritatea aia de  1% ceva foloase din asta.

Şi ce dovadă mai bună că tocmai cocalarii sunt adevărata resursă a acestei ţări, decât faptul că pentru băieţii ăştia şi tezaurul naţional este o bagatelă. Jur că ar umili cloşca cu puii de aur, punându-şi talerele aurite, cu lanţ, la gât.