Maxima ironie. Un articol despre cenzurarea vulgaritatii pe internet a fost cenzurat pe capital.ro pentru vulgaritate. Asimovian, roboţii (care indexeaza vulgaritatea) citesc mai mult decat  oamenii (care o produc). Ce revelaţie!

P.S.: Românesc, oamenii, nu roboţii au fost cei care au cenzurat textul. Ce dezolare! M-am despărţit aşadar, amiabil, de comunitata de blogging de la capital.ro. Pentru că, ştiţi şi voi, există libertate de exprimare…

Viața din presă seamănă pe alocuri cu cea din fotbal. Se aduc doar jucători liber de contract, se renunță la cei cu salarii mari și se înjumătățesc salariile celorlalți. Și unora și altora le mai rămâne doar vanitatea de a apărea la televizor.

Iata mai jos prin ce trec oamenii trustului Realitatea-Catavencu, cei cărora, asemeni lui Becali, le place să mai facă câte o aroganță.

"Ce faci aici?", îl întreabă vigeiţa (o "ce faci, fată?!") de la 1 Music pe tânăr . "Bine", răspunde tânărul, puţin cam tâmp. "Te distrezi?", insistă fata. "Da, mă distrez", răspunde el apatic. "Cu cine ai venit?". "Cu gaşca" ."Ai prietenă?"."Nu"."De ce n-ai?" "…….". "Ce melodie vrei să dedici şi cui?" "Armin van Bueeren, pentru toţi colegii mei de la construcţii, anul II. "Deci Armin van Goghăn să fie".

Ca jurnalist cu ceva experienţă în spate am strâmbat din nas la ideea predării – în anul II, Comunicare, SNSPA – a unui curs de jurnalistică  de către un filolog pur sânge. Şi asta nu fiindcă era filolog, ci fiindcă întreg cursul – opţional, de altfel- menţiona exclusiv scriitori care au activat şi în mediul jurnalistic, de obicei la nivel de articole de opinie. Valoroşi, desigur – fiindcă vorbim de Eminescu, Arghezi sau Bogza – dar publicişti nu jurnalişti în adevăratul înţeles al cuvântului. Mai mult intelectuali decât altceva. Altfel, cursul era frumos dar inutil.

Cu atât mai strident pare acum cursul de jurnalistică, când prin redacţii bântuie fantoma inculturii. Sigur că ziariştii nu trebuie să fie neapărat oameni de cultură , la o adică ar fi chiar periculos. Dar priviţi de exemplu roiul de ziarişti care-l însoţeşte pe Gigi Becali ca un nor de muşte un căcat, auziţi-i cum gâgâie, mâcâie şi hăhăie în dialogul onomatopeic cu acesta,
în speranţa că vor scoate ceva suculent. Singura scuză ar fi că, din raţiuni hermeneutice, redacţiile au organizat o amplă selecţie a celor care pot dialoga cu G.B.. Lipseşte însă miza.

Şi aici nu e vorba de tablodizare – deşi mulţi dintre cei care stâmbă din nas la ideea de Dan Diaconescu citesc Libertatea, ascunsă între coperţile Dilemei Vechi – ci de lipsa unui filtru care să cearnă şi să valideze.

Cu adevărat grav în această breaslă, în care prea multă lume scrie şi prea puţină mai citeşte, e că normele jurnalistice sunt moi, chiar pe jeantă. Căci articolele de informaţie nu mai sunt demult relatări concise, piramidal răsturnate, ale stării de fapt, de când spiritul părerismului liber transformă într-o mică poveste cu inserţii personale ale autorului (regăsite în alte o mie de articole "originale") până şi un accident rutier.

Academia Caţavencu nu e mai e de mult amuzantă. Nici nu mai are cum. Mulţi dintre cei care o scriu – unora le-au murit deja două ţestoase de când o fac- au devenit mai bogaţi decât cei pe care îi înfierau mai ieri. Cei care încă sunt mai bogaţi decât ei, îi plătesc. Şi apoi mai îmbătrânesc şi glumele odată cu autorii lor, devin clişee şi mai apoi ticuri, iar când umorul nu mai e credibil, din ironii transpare frusta răutate. Dar nu disperaţi. Vom găsi în fiecare ziar lucruri de râs.

De aceea, le dedic celor care încă mai ascultă muzică de calitate, un van Goghăn care mi-a înseninat zilele: terasa cafenelei de noapte.

Scriam acum câţiva ani despre formatorii de sentimente.  Despre liderii  de emoţii. Şi despre corespondenţii lor. Despre editorialiştii  de la Bucureşti şi despre corespondenţii locali ai ziarelor. Despre subiectele articolelor trimise din provincie către Capitală şi care mâine vor deveni subiectele editorialelor. Corespondentul nu mai transmite doar informaţii editorului din redacţia centrală, ci îi furnizează şi sentimente. 

O apreciez pe doamna Pippidi. Sincer. Chiar dacă nu sunt de fiecare dată de acord cu dânsa.

Şi nu am fost de acord nici cu mecanismul Coaliţiei pentru un Parlament Curat. Şi nu pentru că intenţia nu ar fi fost lăudabilă şi necesară. Doar că metodologia submina întregul proces al "anchetatorilor" şi, procedural, orice sentinţă era pasibilă a fi lovită  de nulitate.

Cu bună credinţă  dar lipsită  de mijloace, inteligentă dar totodată naivă, Coaliţia pentru un Parlament Curat şi-a fondat "dosarele" pe apariţiile din presă vizavi de politicieni iar aici există o mare problemă. Aşa cum au recunoscut de multe ori, s-au comis  erori, rectificate sau nu ulterior. Numele unor politicieni fiind şterse de pe "lista neagră" după reevaluări ale  articolele în baza cărora au fost "condamnaţi".

Într-o vreme în care până şi oamenilor lui Dumnezeu li se cere să facă dovada bunei lor credinţe, într-o ţară în care tot al doilea om de afaceri sau politician are o gazetă, apariţiile de presă ar trebui să constituie cel mult probe indirecte şi nu condiţii sine qua non pentru prezenţa pe lista CPC. Cu atât mai mult cu cât, majoritatea corespondenţilor locali ai presei centrale- ştiu din proprie experienţă – sunt şi angajaţi ai mediilor de presă locale. Pornind de la premise relative nu poţi da verdicte absolute. Şi de aici se vede că numita competenţă nu poate fi înlocuită doar de conştiinţă.

Mult dezbătuta posibilă prezenţă a doamnei Pippidi pe lista pentru europarlamentare a PDL şi condiţiile puse de domnia  sa mi-au amintit din nou de mecanismele Coaliţiei  pentru un Parlament Curat şi, mai grav, de o etică de tip comunist. Sigur, similitudinile sunt relative şi contextuale, însă există unele irizaţii care apar din anumite unghiuri şi care mă duc cu gândul la morala şi moraliştii PCR.

Şi la comunişti buna credinţă ţinea loc de competenţă şi calificare, şi la ei se cerea o origine sănătoasă. Probabil Elena Băsescu nu e potrivită pentru funcţia de europarlamentar, dar să o excluzi pentru că e fata tatălui ei e o enormitate de tip comunist.

Marea eroare a doamnei Pippidi – dacă e să rămân în terminologia legislativă – este că dezbate pe formă o problemă de fond. Dacă moralitatea este cea în discuţie, nu prezenţa Elenei Băsescu trebuie să  o ţină departe pe doamna Pippidi de listele PDL ci tocmai PDL-ul, cel care a ales-o, conform mecanismelor interne, pe mezina preşedintelui drept vicepreşedinte al Organiţiei de Tineret a partidului. Şi este oare etic să se gândească doamna Pippidi, fie şi trecător, să candideze pe listele unui partid, oricare ar fi acela, atâta timp cât toate partidele au avut şi trimis în Parlamentul Românei oameni stigmatizaţi de către Coaliţia pentru un Parlament Curat? Curat murar.

Şi acum, sincer, chiar ştie doamna Pippidi totul despre democraţie şi Parlamentul European?  Nu îi e frică că ar putea nimeri în Parlamentul European în toaleta celui de al treilea sex, concepută special pentru un transexual sau că se va aşeza tocmai pe scaunul pe care a stat Ciocciolina?

"Cotidianul „Adevărul” a fost singura instituţie media care l-a aşteptat pe proaspătul secretar de stat din MAE", scriu jurnaliştii de la Adevărul, cei care l-au aşteptat la aeroport pe Bogdan Aurescu, şeful echipei care a reprezentat România în procesul împotriva Ucrainei. Doar ei şi un microbuz al Ministerului de Externe. Asta şi pentru că jurnaliştii de la Adevărul erau singurii ziarişti care nu trebuiau să-şi bată capul cu continuarea subiectului: faptul că ceea ce a câştigat România în teorie, va exploata Patriciu în practică .
 

La o zi după entuziasmul generat de cel de-al 100-lea verdict în contencios al Curţii de la Haga – prin care curtea a dat câştig de cauză României – i-a pus dracu pe ziarişti să vadă cam cu ce ne alegem noi din toată treaba asta. Aşa s-a ajuns la contractul de concesiune adoptat în ultimele zile ale Guvernului Tăriceanu în favoarea companiei canadiene Sterling. În primă fază, testând cu degetul naivitatea lumii, Călin Popescu Tăriceanu spune că nu a făcut altceva decât să prelungească un contract ce curgea din 1992, din perioada guvernului Stolojan. Numai că în 2007, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) a transformat licenţa de explorare pentru perimetrele Midia şi Pelicanul într-un contract de concesionare. Actul ratificat în noiembrie 2008 de fostul premier Tăriceanu permite practic companiei Sterling Resources să exploateze resursele de gaz şi petrol.
 

În timp ce jurnaliştii de la Adevărul aşteptau cuminţi în Otopeni, printre şoferii congolezi de la Fly Taxi, întoarcerea lui Bogdan Aurescu, alţi jurnalişti au aflat că Niculae Vidu, administratorul Rompetrol Well Services, companie controlată de Dinu Patriciu, este de nouă ani şi reprezentantul legal al firmei off-shore Sterling Resources Ltd.
Domnul Tăriceanu zice că nu ştie şi nu cunoaşte. Că un prim ministru semnează mii de acte, multe întocmite de organisme subalterne, cum e şi cazul A.N.R.M. Chiar dacă ar fi aşa, fostul prim ministru e inconştient şi ne crede proşti. Fiindcă a semnat – premeditat sau fără să ştie – un act guvernamental cu anexe secretizate şi efecte păguboase pentru economia naţională. La fel de proşti ne crede CPT şi când spune că nu-i cunoaşte pe angajaţii lui Dinu Patriciu.
 

Pentru o persoană care a făcut parte din bordul Rompetrolului şi a fost plătit ca atare, care a intervenit în scris pentru dosarul în cauză, Tăriceanu se face că ştie cam puţine pentru unul care a fost martorul şi ajutorul lui Patriciu.
 

În procesele penale, pentru cei care nu ştiu, doar martorii – nu şi inculpaţii – au obligaţia de a jura cu mâna pe Biblie că vor spune adevărul şi numai adevărul. Până la proces, Adevărul şi numai Adevărul a fost la Otopeni. Şi au dreptate ziariştii de la „Adevărul” să clameze nerecunoştinţa românească.
 

Dacă ar fi fost recunoscător, putea chiar Patriciu să dea personal o fugă din Snagov până la aeroport cu Bentley-ul său, ca să-i mulţumească lui Bogdan Aurescu în numele Rompetrol Well Services şi să-i spună: "Well done!".
 

Scurtă istorie subiectivă a celui mai longeviv (de până acum) post de radio privat din Cluj: CD Radio.