Îmi plac lucrurile gratuite. Mai puţin gesturile.

Îmi plac oamenii care cred în ceea ce fac. Un expat care locuieşte în Bucureşti îi spunea soţiei mele de un proiect de comunicare: o serie de conferinţe despre cum să depăşim criza financiară. Principala idee care s-ar susţine ar fi că pentru a depăşi mental criza trebuie să nu vorbim despre ea (un soi de anti psihanaliză). Dar pentru asta omul are nevoie de o serie de conferinţe.

Îi admir pe cei care-şi susţin  ideile şi se implică voluntar în sprijinirea lor. Fie că-mi plac mie sau nu. Ecologişti sau Martorii lui  Iehova. De câteva zile rulează o reclamă la stins lumina. Dar ca să-ţi intre bine în cap trebuie să porneşti televizorul cu câteva zile înainte dă o vezi. E ipocrizie toată ziua. Pâmântului.Care e în 28 martie.

Nu ştiu când e ziua Sfântului Patrick, dar am văzut că e cool să o sărbătoreşti. Că e verde, se bea guiness şi – cine ştie- poate cântă U2. În Bucureşti se va face ceva tevatură după câte am citit, pentru că există o fundaţie a unui român care a avut o străbunică irlandeză. Merita aşadar şi o trupă de dans irlandez.

Mă deranjează moda, trendul, "valul". Cu atât mai mult cu cât e vorba de idei şi credinţe. Să-l citeşti pe Cărtărescu, să te dedai veganismului, să-şi scoţi album, să scrii o carte. Că se poartă.

Azi dimineaţă, în trend, şi U Tv susţinea Ziua Pâmântului între promouri de tip "rămâi pe U tv".

Io nu mă bag la asta cu salvatul pământului, că mă depăşeşte. Personal m-aş mulţumi să-mi pot salva pământul din curte. Dar dacă voi vreţi să-l salvaţi, înainte de a face o documentare temeinică să vedeţi de unde să începeţi, ar fi bine să ştiţi cam cât o să coste Pământul pe care-l salvaţi căutările vostre pe Google:

7 grame CO2

per bucată de căutare.

Fie că are sau nu sens.

"Cotidianul „Adevărul” a fost singura instituţie media care l-a aşteptat pe proaspătul secretar de stat din MAE", scriu jurnaliştii de la Adevărul, cei care l-au aşteptat la aeroport pe Bogdan Aurescu, şeful echipei care a reprezentat România în procesul împotriva Ucrainei. Doar ei şi un microbuz al Ministerului de Externe. Asta şi pentru că jurnaliştii de la Adevărul erau singurii ziarişti care nu trebuiau să-şi bată capul cu continuarea subiectului: faptul că ceea ce a câştigat România în teorie, va exploata Patriciu în practică .
 

La o zi după entuziasmul generat de cel de-al 100-lea verdict în contencios al Curţii de la Haga – prin care curtea a dat câştig de cauză României – i-a pus dracu pe ziarişti să vadă cam cu ce ne alegem noi din toată treaba asta. Aşa s-a ajuns la contractul de concesiune adoptat în ultimele zile ale Guvernului Tăriceanu în favoarea companiei canadiene Sterling. În primă fază, testând cu degetul naivitatea lumii, Călin Popescu Tăriceanu spune că nu a făcut altceva decât să prelungească un contract ce curgea din 1992, din perioada guvernului Stolojan. Numai că în 2007, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) a transformat licenţa de explorare pentru perimetrele Midia şi Pelicanul într-un contract de concesionare. Actul ratificat în noiembrie 2008 de fostul premier Tăriceanu permite practic companiei Sterling Resources să exploateze resursele de gaz şi petrol.
 

În timp ce jurnaliştii de la Adevărul aşteptau cuminţi în Otopeni, printre şoferii congolezi de la Fly Taxi, întoarcerea lui Bogdan Aurescu, alţi jurnalişti au aflat că Niculae Vidu, administratorul Rompetrol Well Services, companie controlată de Dinu Patriciu, este de nouă ani şi reprezentantul legal al firmei off-shore Sterling Resources Ltd.
Domnul Tăriceanu zice că nu ştie şi nu cunoaşte. Că un prim ministru semnează mii de acte, multe întocmite de organisme subalterne, cum e şi cazul A.N.R.M. Chiar dacă ar fi aşa, fostul prim ministru e inconştient şi ne crede proşti. Fiindcă a semnat – premeditat sau fără să ştie – un act guvernamental cu anexe secretizate şi efecte păguboase pentru economia naţională. La fel de proşti ne crede CPT şi când spune că nu-i cunoaşte pe angajaţii lui Dinu Patriciu.
 

Pentru o persoană care a făcut parte din bordul Rompetrolului şi a fost plătit ca atare, care a intervenit în scris pentru dosarul în cauză, Tăriceanu se face că ştie cam puţine pentru unul care a fost martorul şi ajutorul lui Patriciu.
 

În procesele penale, pentru cei care nu ştiu, doar martorii – nu şi inculpaţii – au obligaţia de a jura cu mâna pe Biblie că vor spune adevărul şi numai adevărul. Până la proces, Adevărul şi numai Adevărul a fost la Otopeni. Şi au dreptate ziariştii de la „Adevărul” să clameze nerecunoştinţa românească.
 

Dacă ar fi fost recunoscător, putea chiar Patriciu să dea personal o fugă din Snagov până la aeroport cu Bentley-ul său, ca să-i mulţumească lui Bogdan Aurescu în numele Rompetrol Well Services şi să-i spună: "Well done!".
 

Temperamentul meu – e drept, nu cel mai lăudabil – a respins dintotdeauna şi cu înverşunare două lucruri: şcoala şi armata. Simţul ridicolului, dar mai ales instinctul meu de conservare şi insubordonare s-ar fi manifestat probabil oriunde şi oricând, însă a excelat exemplar în România vremurilor noastre. Aşa se face că am făcut  şcoală doar cât să nu fac armată, iar armată niciodată.  Sigur, pedagogii nu ar fi de acord, patroţii s-ar înverşuna şi mi-ar spune de la obraz, şi unii şi ceilalţi, că "cine are carte are parte" şi doar "armata te face bărbat". Experienţa mi-a arătat că, de regulă, cei care au avut carte (au fost educaţi) au avut parte de armată. Iar cei care s-au întors din armată cu convingerea că ea a fost cea care i-a făcut bărbaţi  au făcut şcoala de pomană. Bărbat te face o femeie sau nu te face nimeni. Mama, pentru început. Iubitele mai apoi, dacă ai noroc.

Poetul Ion Mureşan îmi spunea că fascinaţia pentru armată a bărbaţilor, în special la nivelul amintirilor, se datorează faptului că armata reprezintă pentru ei sfârşitul copilăriei, ultima formă a jocului, cu regulamente şi instrucţie. Personal, am amintiri perfecte din perioada în care n-am făcut armata şi sunt la fel de fascinat de butaforia militară ca un surdo-mut de muzica de fanfară. Tot o formă de joc e şi şcoala care, să nu uităm, se numea, cu ceva vreme în urmă, şi "instrucţie". În fond, şcoala şi armata au acelaşi rol: de domesticire socială a omului (bărbat) născut liber, deci sălbatic. (Dac liber)

Barbar fiind, îmi permit libertatea de a avea o proiecţie simplistă asupra lumii civilizate. Societatea, spre exemplu, în special a noastră (sau, ma rog, a voastră) şi mai ales cea de acum nu mulţi ani, o văd ca pe o vizită cu clasa la film. Vă amintiţi?! Şiruri, şiruri de elevi aliniaţi într-o sală întunecată, fascinaţi  de povestea eroului de pe ecranul luminos pe care se proiectează Superman, un soi de variantă popular-comercial-adaptată  a Supraomului lui Nietzsche.  Iar omul, deşi distincţia se face clar –  e substantiv comun pe când Superman se scrie cu literă mare, după cum v-au învăţat la şcoală să procedaţi cu numele proprii – se visează Supraom. Societatea e construită pentru Om, pentru clasa de mijloc. Aspiraţional.

Clasa de mijloc, categoria oamenilor de rând, e omenirea în sine, esenţa ei, grosul. În clasa de mijloc găsim Omul, educat cu imaginea Supra-Omului de către Deasupra-Omul. Acest tip de educaţie e cea care alimentează  fanteziile eroice ale omului de rând. De aceea clasa de sus dă lovituri de stat şi provoacă revoluţii, cea de jos izbucneşte vascular în răscoale, în vreme ce clasa de mijloc moare  în războaiele altora. Eroismul e dovada supremă că putem fi educaţi suficient cât să fim proşti. Cultul eroilor e un perpetuum mobile al naivităţii şi manipulării. Mâine ne vom arunca în luptă cu braţele goale pentru că am fost educaţi şi am crescut venerându-i pe alţii care au făcut aceeaşi tâmpenie. Educaţia e deodorantul care încearcă să ascundă mirosul primar al rasei umane.

Când însă şcoală şi armata sunt cele comuniste, rezultatul e cu adevărat dezastruos. Priviţi în jur. Singurii oamenii care au reuşit în actuala societate, nu vorbim de Deasupra Oameni gen Iliescu sau Năstase, sunt cei care au chiulit de la mersul la fillm cu clasa, cei care s-au sustras procesului de educaţie. Afaceriştii de azi s-au născut din cei de ieri, din oamenii care credeau clandestin – în ciuda educaţiei – în proprietatea privată. Clanul Becali, Fraţii Micula, Ilie Năstase, Ţiriac, Patriciu, Columbeanu, foştii vânzători de gumă şi ţigări, actualii proprietari de Mercedesuri şi ghiuluri etc, toţi sunt dizidenţii educaţiei comuniste. În schimb, cei care au fost cu adevărat civilizaţi, sunt astăzi victimele capitalismului. Aşa se explică că cei mai mulţi români aşteptau – unii mai aşteaptă – să le dea statul democraţie şi libertate.

Într-o vreme în care generalul Stănculescu dezertează din faţa  executării pedepsei, profesorii aşteaptă mărirea lefurilor cu ochii pe televizor unde circul politic joacă ping-pong cu speranţele lor. Mai sus se găseşte explicaţia profundei desconsideraţii a politicienilor pentru profesorii şi militarii cărora le atribuie roluri pur instrumentare, în scopul cauzelor lor. Pentru Deasupra Om, profesorul şi sergentul sunt cei care îi duc pe oameni să vadă filmul cu Supra-Omul.

Profesorul e un amârât de genom. (Wikipedia – Prin genom se înţelege masa totală de gene şi alte informaţii ereditare ale unei unităţi structurale cu capacităţi potenţiale, de autonomie în exercitarea funcţiilor legate de ereditate, diversitate şi determinare a caracterelor.). Ce mai vor şi ăştia?!

Acum mai bine de 10 ani, aflat în Opoziţie şi în vizită în Japonia, în timp ce-şi exersa limba de lemn la nivel înalt la o întîlnire româno-niponă, Ion Iliescu l-a pus în grea dificultate pe translatorul român, nevoit să traducă sintagma: propăşirea neamului.

Să fim sinceri, e greu de tradus şi în română, darămite în japoneză, acest termen din categoria „năzuinţă”, „chezăşie”, „precupeţire”, extras din vocabularul de aur al secretarilor de partid.

Propăşirea asta despre care vorbea Ion Iliescu era cea care a făcut din românce mame eroine şi din copiii lor decreţei: dorinţa lui Nicolae Ceauşescu de popula pămîntul cu români stimulînd financiar creşterea numărului de naşteri.

Astăzi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat sentinţa definitivă în procesul intentat de Mariana Dîncu statului român prin care femeia solicita să i se plătească trei indemnizaţii, şi nu una: cîte o indemnizaţie pentru fiecare dintre cei trei copii ai săi rezultaţi dintr-o singură naştere. Sigur că mama tripleţilor avea dreptate şi nu ar fi trebuit să treacă un an de procese să se constate evidenţa: faptul că indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului se acordă – aşa cum îi zice şi numele – pentru creşterea copilului, nu a naşterilor. Dar, aşa cum nu poţi traduce limba de lemn, nu poţi înţelege nici mintea de cauciuc a funcţionarilor care au decis pe dos.

Raportat la scară planetară, mai ales în momentul actualei crize financiare mondiale, nimeni nu va ţine minte mîine cazul femeii din Alba-Iulia şi al celor trei copii ai ei.

Legătura dintre Mariana şi Alba-Iulia şi finanţele mondiale, dintre atom şi univers, e făcută tocmai de cei trei copii născuţi de femeie şi funcţionalitatea sistemelor de asigurări sociale.

Aceştia sînt termenii în care se va judeca viitorul unei planete în care scăderea natalităţii va crea mari dileme economice generaţiilor următoare, în care populaţia activă va fi copleşită de cea inactivă, pe care va fi nevoită să o susţină. Dacă nu avem imaginea de ansamblu, îngrijorarea poate părea exagerată, la fel ca şi comparaţie. Priviţi însă puţin spre est şi faceţi un calcul simplu. Cum va arăta China peste 20 de ani, cînd singurul copil permis de legea chineză va fi nevoit să susţină doi părinţi pensionari, poate şi un unchi şi o mătuşă? Înmulţiţi acum cu populaţia Chinei. Sau trebuia să spun propăşiţi?

În fiecare om din această ţară există un român. Sau măcar posibilitatea de a deveni unul. Pentru că avem de fiecare dată o alternativă la orice valoare absolută. De la mercantilele unităţi de măsură (vezi ocaua mică), la repere morale precum cinstea (vezi diferenţierea comunistă a furtului în dauna avutului obştesc sau privat) sau nuanţe conceptuale (adevărul adevărat).

De aceea avem probabil nu doar două teorii ale formării statelor medievale româneşti ci şi două istorii. Una care se învaţă la Cluj, alta la Bucureşti. Cea de la Cluj, mai riguroasă şi mai orientată către argumentaţie – de la arheologia aplicată pe şantierele din munţii Orăştiei şi până la cea arhivistică de tip David Prodan. Şi cea de la Bucureşti, romanţată şi literat-publicistică, care, din dorinţa de a servi puterea a turnat, nu de puţine ori, clor în izvoarele istorice pentru a albi pe ici pe colo esenţa românismului. Poate de aceea am învăţat noi istoria la orele de limbă şi literatură română.

„Ce-ai făcut la examen?” „Nimic, am fost paşoptist”. Iar paşoptist, în argoul studenţilor la Istorie din Cluj, însemnă – sau măcar însemna – pe dinafara subiectului. Să faci mişto de ilustrele personaje ale Revoluţiei de la 1848 ar fi la Bucureşti un sacrilegiu. Să iei peste picior eroii mişcării identitare româneşti e un atentat la conceptul de Stat, Societate, Naţiune – această a doua Biblie a Balcanilor. Căci ce avem mai scump, noi, balcanicii, decât credinţa, naţionalismul şi fotbalul. Sigur, ordinea se inversează când nu intră mingea în poartă: înjurăm de Dumnezei şi ne plângem că avem o ţară de căcat şi fără stadioane.

Avem noi, balcanicii, mereu aflaţi la margine de imperiu, eterna dorinţa şi nevoie de afirmare, recunoaştere, neatârnare şi – cum zicea dracu’ să-l pieptene – de nealiniere. Nu doar de accea, însă de aici, din Balcani, a pornit cel mai crunt război al umanităţii şi schisma creştinismului.

Păi, să fim noi în locul englezilor, ne-ar crăpa obrazul de ruşine să fim cuceriţi de normanzi, căci pentru noi istoria nu se încheie niciodată.

Acum, de exemplu, întrega regiune balcanică luptă pentru afirmarea, recunoaştere şi neatârnarea fotbalistică. Investiţiile masive şi orgoliile o arată. Excepţie fac doar foştii iugoslavi pe care, naţionalismul, religia şi fotbalul i-au inflamat într-un război pornit tot de pe stadion. Priviţi indiferenţa polonezilor, austriecilor, cehilor, ungurilor sau a celorlalte state central europene vizavi de investiţiile în fotbal. De ce? Că nu au bani? Că nu sunt talentaţi? Nu. Pur şi simplu nu simt nici dorinţa şi nici nevoia de a investi masiv în fotbal şi de a pune acest sport, alături de credinţă şi patriotism, în slujba Statului, Societăţii şi Naţiunii.

Se apropie meciul României cu Franţa şi nu pot să nu-mi amintesc ultimul meci disputat între cele două selecţionate europene antagonice: cea a României – eminamente românească – şi cea a Franţei – selecţie multi-etnică, reflecţie a trecutului colonialist. După meciul din vară de la Euro, mişcaţi până lacrimi de prestaţia corală a tricolorilor (ai noştri), unii au cerut scurtarea imnului, pentru a pune în valoare vocile băieţilor. Iniţiativa nu a durat decât până la meciul cu Olanda (alţi colonialişti) când, cu lacrimi în ochi, aceiaşi bravi români s-au şters cu tricolorul la cur (al nostru). De la meciul cu francezii din vară s-au schimbat multe. CFR 1907 Cluj a bătut AS Roma la ea acasă şi a făcut egal cu Chelsea în Gruia. Echipa de jucători străini a ungurului Paszkany de până mai ieri a devenit cea mai mare furnizoare de viitori cetăţeni români iar Arpi, cel mai lăudat investitor din fotbalul românesc – chiar de autointitulatul mare român de origine machedonă, Gigi Becali. Cireaşa de pe tort a pus-o imensul român şi peremist Mitică Dragomir- care a uitat că e naşul sintagmei „jucători străini de mâna a doua”- şi a exclamat exaltat: „Au înnebunit românii”. Şi când zici român, aşa, la modul general, zici şi Carol al României (fost de Hohenzollern- Sigmaringen) sau principesa Elena, născută în Elveţia.

La fiecare meci al naţionalei (vedeţi ce frumos e subliniat) mă bântuie amintirea unei expresii uzate de comentatorii de fotbal : „ai noştri (băieţii, desigur) sunt peste ei/ai lor”. Cine sunt ai noştri şi care sunt ei/ai lor? Care e adevărul adevărat?

Românul e un personaj emotiv dar cu grave tulburări de personalitate. Iubeşte. Dar iubeşte greşit. Îşi iubeşte pământul, ţara, animalele, maşina şi, mai pe la urmă, aproapele. La români iubirea porneşte ca evoluţia. De jos. Şi nu ajunge nicăieri. Ne iubim ţara înaintea oraşului, carul înaintea boilor, câinele înaintea vecinului.

Simţirea şi raţiunea noastră are grave probleme de prioritizare. Iar raporturile noastre bolnave faţă de maşinării spune totul despre oameni.

Românii îşi iubesc maşinile, deşi drumurile te îndeamnă să mergi pe jos. Areroporturile se modernizează pentru stat la sol, nu pentru zbor, pentru că cele modernizate nu sunt pistele, care se termină înainte de a începe, ci sălile de aşteptare. Transportul în comun din România nu se poate realiza decât cu autobuze de ultimă generaţie care merg pe străzi distruse pentru două generaţii de acum încolo. În Budapesta sau Viena îţi poate sări în ochi faptul că autobuzele nu sunt la fel de noi ca ale noastre. Numai că ungurii şi austriecii nu au timp de asta pentru că le văd mai mult din interior decât din exterior, nu ca noi, aşteptându-le în staţii.

Raportul dintre român şi maşină e ştiinţă supremă. E istorie (trădează formarea), economie (defineşte priorităţile financiare), filozofie şi religie (se măsoară în Dumnezeii atribuiţi autovehiculului) şi, mai ales, psihologie socială.

Există trei tipuri de oameni în ţara asta. Cei ca mine, leneşi şi indolenţi, care îşi neglijează maşinile şi găsesc cu greu pedala de acceleraţie de peturile şi ambalajele aruncate prin maşină. Alţii, care îşi spală de două ori pe săptămână maşina, îşi şterg bordul cu silicon şi parbrizul cu soluţie aditivată cu teflon. Şi mai e a treia categorie, a celor care-şi şterg roţile la maşină cu cola ca să le păstreze luciul, au boxele mai bine fixate decât roţile, maieul de pe scaunul maşini mai curat decât cel de pe corp şi, în general, îşi păstrează maşina impecabilă cu „riscul” de a goli scrumiera în intersecţie şi a arunca peturile din mers.

Doar o categorie se simte bine în ţara asta. Să ne bucurăm pentru ea? Mai bine-mi iubesc Fiat-ul nespălat de două luni!