Reţinerea lui Gigi Becali pentru o sechestrare de persoane a atras după sine valuri de comentarii şi comparaţii. Cea mai auzită, şi mai deplasată, a fost comparaţia cazului său cu cel al vestitului gangster american de origine italiană Al Capone. Analogia făcea referire la faptul că procurorii nu ar fi reuşit să găsească dovezi pentru infracţiuni mai grave comise de G.B., aşa că l-au reţinut pentru găinării.

Poate că or fi unele similitudini între sicilienii din America şi machedonii din România – deopotrivă familişti şi creştini – între cei care învârteau mărgelele rozariului printre degete în Brooklyn şi cei care bat mătănii în faţa barului Bugy din Pipera. Dar oricare ar fi asemănările, diferenţa dintre Al Capone şi Becali, de fapt între statul american şi cel român, constă în matematică. Pentru că dacă legea tăcerii a împiedicat condamnarea lui Al Capone pentru acţiuni de tip mafiot, matematica aplicată în contabilitate a dus la condamnarea lui pentru evaziune fiscală. În vreme ce la noi e mai greu să dovedeşti infracţiunile economice decât cele violente, schimburile de terenuri păguboase pentru stat decât sechestrarea unor hoţi.

Şi aici nu mai e vorba de G.B. sau alte persoane, ci de mentalităţi şi sisteme. De statul american, care şi-a pus interesele pe primul plan, impunându-şi autoritatea şi recuperându-şi prejudiciile, şi de către cel român, specializat în combaterea găinăriilor (chit că sechestrarea de persoane şi formare de grupuri infracţionale în acest sens sunt considerate operaţiuni de tip mafiot de către lege).

Departe de a pune la îndoială capacitatea şi calitatea procurorilor noştri, instituţiei Parchetului îi lipsesc specialiştii în finanţe. Cei capabili să desluşească marile infracţiuni, cele care pun în pericol integritatea, autoritatea şi stabilitatea statului. Cum să dovedească specialiştii în finanţe ai parchetelor infracţiunile comise de geniile financiare ale acestei ţări, de către băieţii deştepţi?

Condamnarea lui Al Capone a făcut statul american mai puternic. I-a dat autoritatea necesară pentru a se impune în faţa tuturor cetăţenilor ei. De la exemplul Capone, fiscul american a devenit mâna forte a statului în raport cu cetăţeanul.

La un nivel macro, tocmai statul american funcţionează ca o puternică familie mafiotă. Oferă protecţie cetăţenilor săi, le cere taxă pentru acest lucru, iar, când aceştia nu se achită, îi sancţionează.

În sitemul juridic american rar se scade ceva. Până şi anii de închisoare se adună, indiferent de absurdul sumei finale. Dar nimic nu dă cu minus.

(sfarşitul primei părţi)

Pe vremea când aveam un restaurant, şi nu e tare mult de-atunci, am primit din parte unor reprezentanţi ai statului un răspuns care m-a lăsat, asemeni ultimului cutremur, fără replică.

Exasperat de absurditatea reglementărilor din domeniul alimentar, şi nu atât a legislaţiei cât a aplicării ei nediferenţiate, care pretindea aceleaşi nivel al facilităţilor şi pentru un fast-food şi pentru restaurantul unui hotel de cinci stele, i-am întrebat cum se face totuşi că în condiţiile în care solicită pentru locaţii de 100 de metri pătraţi cu 3-4 angajaţi sală specială de recreere, vestiare diferenţiate şi aşa mai departe, există totuşi la colţuri de stradă dughene dubioase care vând mâncare în condiţii vizibil neigienice. „Pe ei de ce nu-i ameninţă nimeni cu amenzi sau retragerea autorizaţiei?” Şi replica unui reprezentant al statului care-şi exersa autoritatea de control până la absurd pe mine, ca un caporal sătul de viaţa pe un răcan , m-a trăznit: „Păi, ăia n-au autorizaţie, ce să le luăm?!”.

Şi atunci, ca un contribuabil atent, fără nici o amendă – sau vreo şpagă dată pentru evitarea uneia – am realizat că-mi va fi greu în ţara asta.

Dar timpul a trecut, şi cum nu le vindecă pe toate, mi-am amintit de replica funcţionarului văzând-o pe doamna ministru a Turismului, la mare şi la munte, în faţa tarabei naţionale, învârtind micii de Paşte şi lăudând frumuseţea patriei.

Nu am nimic cu doamna ministru. Dimpotrivă. Chiar nu mă număr printre cei care gândesc în termeni sexişti vizavi de domnia sa. Tind chiar să cred că e o victimă a împărţirii bugetare politice*. Însă strategia de promovare a turismului românesc, acest tragi-comic etern, îmi aduce aminte de vânzătorii de mici de la colţ de stradă, neautorizaţi dar ignoraţi.

Mă aşteptam, într-un an în care aproximativ 20% din buget va fi investit în lucrări publice, la o strategie naţională pentru turism care să reunească toate ministerele într-o viziune unică. Transporturile să contribuie cu infrastructura, Ministerul Muncii cu formarea profesională, Externele care să atragă turişti şi să le explice că nu vor veni în ţara violatorilor, Mediul şi Agricultura cu fondurile structurale investite inteligent, Internele cu stârpirea cerşetoriei, hoţiei şi taximetriei ilicite, Dezvoltarea cu construirea de facilităţi – începând cu toalete publice – Învăţământul care să educe viitorul popor primitor de turişti să nu se holbeze după japonezi şi aşa mai departe. Pentru că turismul nu e treaba de o zi. Cultura, mentalităţile, obiectivele şi facilităţile turistice se formează în timp şi se păstrează cu greu. Un turist străin mulţumit – căci asta e miza, turiştii care să aducă bani în ţară, nu cei români care să-i plimbe dintr-un judeţ în altul – aduce înapoi alţi o sută. Unul nemulţumit alungă o mie.

Îmbătaţi de aceleaşi clişee, despre cât de frumoasă este ţara noastră şi cât de ospitalieri suntem ca popor, riscăm să împărtăşim un alt fetiş mental naţional: condiţia omului de geniu neînţeles de semenii săi (a se citi turiştii străini care nu înţeleg ce ratează).
Lansarea strategiilor turistice cu imnuleţete, petreceri şi artificii dovedesc că tocmai asta facem şi că, vorba „Paraziţilor”, „de unde să ştim că nu-i bairam ci e pomană?!”. Nu înmormântăm cu un fast demn de o naştere tocmai un moment favorabil pentru turism? Eu cred că da.

Visăm la miza noastră turistică şi ne bucurăm că litoralul e plin de Paşte sau 1 Mai, frecându-ne mâinile bucuroşi că am mai dat un tun. Însă, până acum singurii turişti adevăraţi ai României sunt cei care vin să joace la cazinouri şi cei aflaţi în căutare de frumuseţi locale. Nu gândesc sexist vizavi de doamna ministru, am mai spus-o. Dar cei care numit-o pe domna Udrea se pare că da. Au mers la noroc trimiţând frumuseţile patriei să atragă clienţi pentru turism.

Am auzit un director de hotel de la mare care îşi lăuda hotelul, cel la care odinioară soseau turişti din Germania.
Până s-a retras TUI-ul din România. Fu Tui. Ce mai urmează?

*După ce PDL şi-a rezervat ministerele cu buget mare, cum e cel al Transporturilor sau al Dezvoltării şi a lăsat PSD-ului ministerele cu probleme de tip Învătâmânt, Muncă şi Protecţie Socială, ministerul Tursimului pare a fi căzut victimă trocurilor interne ale Guvernului.

Eşti confuz? Nu ştii dacă ai ajuns acasă? Urmăreşte semnele.

Ştii că ai urcat în avionul de România când spaţiul pentru bagaje de mână e ocupat cu câte două geamantane de persoană iar în locul dintre scaune zdrăngăne sticlele de băuturi cumpărate de la duty-free.

Ştii că eşti în drum spre casă când pasagerii care nu sunt pe punctul de a se lua la bătaie pe culoar, merg cu berea în mână să fumeze în toaleta avionului.

Ştii că ai aterizat în România când prestaţia pilotului e aplaudată furtunos şi toată lumea aşteaptă cu telefoanele pornite, în picioare, oprirea avionului.

Ştii că te-ai întors în ţară când taximetriştii piraţi te mint în faţă şi-ţi flutură legitimaţii false pe sub nas.

Ştii că te-ai întors în România când regreţi că nu mai există vama, ca un spaţiu în care, asemeni scafandrilor reveniţi la suprafaţă ce au nevoie de o perioadă de depresurizare, să te reacomodezi cu tot ce înseamnă „acasă” .

Ştii că te-ai întors acasă când îţi doreşti cu adevărat să nu o fi făcut.

"Ce faci aici?", îl întreabă vigeiţa (o "ce faci, fată?!") de la 1 Music pe tânăr . "Bine", răspunde tânărul, puţin cam tâmp. "Te distrezi?", insistă fata. "Da, mă distrez", răspunde el apatic. "Cu cine ai venit?". "Cu gaşca" ."Ai prietenă?"."Nu"."De ce n-ai?" "…….". "Ce melodie vrei să dedici şi cui?" "Armin van Bueeren, pentru toţi colegii mei de la construcţii, anul II. "Deci Armin van Goghăn să fie".

Ca jurnalist cu ceva experienţă în spate am strâmbat din nas la ideea predării – în anul II, Comunicare, SNSPA – a unui curs de jurnalistică  de către un filolog pur sânge. Şi asta nu fiindcă era filolog, ci fiindcă întreg cursul – opţional, de altfel- menţiona exclusiv scriitori care au activat şi în mediul jurnalistic, de obicei la nivel de articole de opinie. Valoroşi, desigur – fiindcă vorbim de Eminescu, Arghezi sau Bogza – dar publicişti nu jurnalişti în adevăratul înţeles al cuvântului. Mai mult intelectuali decât altceva. Altfel, cursul era frumos dar inutil.

Cu atât mai strident pare acum cursul de jurnalistică, când prin redacţii bântuie fantoma inculturii. Sigur că ziariştii nu trebuie să fie neapărat oameni de cultură , la o adică ar fi chiar periculos. Dar priviţi de exemplu roiul de ziarişti care-l însoţeşte pe Gigi Becali ca un nor de muşte un căcat, auziţi-i cum gâgâie, mâcâie şi hăhăie în dialogul onomatopeic cu acesta,
în speranţa că vor scoate ceva suculent. Singura scuză ar fi că, din raţiuni hermeneutice, redacţiile au organizat o amplă selecţie a celor care pot dialoga cu G.B.. Lipseşte însă miza.

Şi aici nu e vorba de tablodizare – deşi mulţi dintre cei care stâmbă din nas la ideea de Dan Diaconescu citesc Libertatea, ascunsă între coperţile Dilemei Vechi – ci de lipsa unui filtru care să cearnă şi să valideze.

Cu adevărat grav în această breaslă, în care prea multă lume scrie şi prea puţină mai citeşte, e că normele jurnalistice sunt moi, chiar pe jeantă. Căci articolele de informaţie nu mai sunt demult relatări concise, piramidal răsturnate, ale stării de fapt, de când spiritul părerismului liber transformă într-o mică poveste cu inserţii personale ale autorului (regăsite în alte o mie de articole "originale") până şi un accident rutier.

Academia Caţavencu nu e mai e de mult amuzantă. Nici nu mai are cum. Mulţi dintre cei care o scriu – unora le-au murit deja două ţestoase de când o fac- au devenit mai bogaţi decât cei pe care îi înfierau mai ieri. Cei care încă sunt mai bogaţi decât ei, îi plătesc. Şi apoi mai îmbătrânesc şi glumele odată cu autorii lor, devin clişee şi mai apoi ticuri, iar când umorul nu mai e credibil, din ironii transpare frusta răutate. Dar nu disperaţi. Vom găsi în fiecare ziar lucruri de râs.

De aceea, le dedic celor care încă mai ascultă muzică de calitate, un van Goghăn care mi-a înseninat zilele: terasa cafenelei de noapte.

Iar dacă visele sunt amintiri reziduale, bucăţi din realitate, nu  e firesc atunci să ne deranjeze realitatea până  şi  în vis. Dar oare e normal?

B.P.Haşdeu spune că în vis spiritele se eliberază, renunţă la prejudecăţi şi îşi acceptă propria dimensiune. Părintele spiritismului românesc îşi argumenta teoria pe diferenţele şi similitudinile percepţiei din vis versus realitate. Că ne e frică în vis,  în egală măsură ca în stare de veghe, de câinii care ne latră, şerpii care ne muşcă sau infractorii care ne agresează. Dar, deşi avem o frică constantă  faţă de moarte şi morţi, in vis această frică dispare şi interacţionăm – în "cunoştinţă de cauză" – cu spiritele celor morţi fără reţineri.

D.Drăghicescu – un om de ştiinţă extraordinar dar cvasi-ignorat, la fel ca toţi cei care spun lucruri care nu ne plac – explica în lucrarea "Din psihologia poporului român"  modul în care influenţează natura şi dimensiunile ei psihologia unui popor, ceea ce face, gândeşte şi creează el, în raport cu ceea ce-l înconjoară. Una e să ai în preajma molcoma alternanţă deal-vale şi pastelurile naturii temperat continentale şi alta e să stai la poalele imensităţii, să vezi monumentalul lanţ Hymalaian şi culorile crude ale junglei. Percepţia nemuririi se colează din astfel de reprezentări.

De fiecare dată când visez că zbor (vise formidabile de altfel) mă trezesc transpirat, istovit de efort şi mă gândesc inevitabil la Sburătorul lui H. Rădulescu. Cum ar fi posibil acum, la nivelul creaţiei populare sau culte, apariţia unei astfel de idei, când obosesc întreaga noapte evitând, în zbor, cablurile din oraş.

E, nu mi-au futut visele (că altfel nu pot să spun), ăştia cu căblăria lor? Ce operă de rahat aş putea scrie eu acum şi cum s-ar numit ea: Ocolitorul?!
 

Scriam acum câţiva ani despre formatorii de sentimente.  Despre liderii  de emoţii. Şi despre corespondenţii lor. Despre editorialiştii  de la Bucureşti şi despre corespondenţii locali ai ziarelor. Despre subiectele articolelor trimise din provincie către Capitală şi care mâine vor deveni subiectele editorialelor. Corespondentul nu mai transmite doar informaţii editorului din redacţia centrală, ci îi furnizează şi sentimente. 

O apreciez pe doamna Pippidi. Sincer. Chiar dacă nu sunt de fiecare dată de acord cu dânsa.

Şi nu am fost de acord nici cu mecanismul Coaliţiei pentru un Parlament Curat. Şi nu pentru că intenţia nu ar fi fost lăudabilă şi necesară. Doar că metodologia submina întregul proces al "anchetatorilor" şi, procedural, orice sentinţă era pasibilă a fi lovită  de nulitate.

Cu bună credinţă  dar lipsită  de mijloace, inteligentă dar totodată naivă, Coaliţia pentru un Parlament Curat şi-a fondat "dosarele" pe apariţiile din presă vizavi de politicieni iar aici există o mare problemă. Aşa cum au recunoscut de multe ori, s-au comis  erori, rectificate sau nu ulterior. Numele unor politicieni fiind şterse de pe "lista neagră" după reevaluări ale  articolele în baza cărora au fost "condamnaţi".

Într-o vreme în care până şi oamenilor lui Dumnezeu li se cere să facă dovada bunei lor credinţe, într-o ţară în care tot al doilea om de afaceri sau politician are o gazetă, apariţiile de presă ar trebui să constituie cel mult probe indirecte şi nu condiţii sine qua non pentru prezenţa pe lista CPC. Cu atât mai mult cu cât, majoritatea corespondenţilor locali ai presei centrale- ştiu din proprie experienţă – sunt şi angajaţi ai mediilor de presă locale. Pornind de la premise relative nu poţi da verdicte absolute. Şi de aici se vede că numita competenţă nu poate fi înlocuită doar de conştiinţă.

Mult dezbătuta posibilă prezenţă a doamnei Pippidi pe lista pentru europarlamentare a PDL şi condiţiile puse de domnia  sa mi-au amintit din nou de mecanismele Coaliţiei  pentru un Parlament Curat şi, mai grav, de o etică de tip comunist. Sigur, similitudinile sunt relative şi contextuale, însă există unele irizaţii care apar din anumite unghiuri şi care mă duc cu gândul la morala şi moraliştii PCR.

Şi la comunişti buna credinţă ţinea loc de competenţă şi calificare, şi la ei se cerea o origine sănătoasă. Probabil Elena Băsescu nu e potrivită pentru funcţia de europarlamentar, dar să o excluzi pentru că e fata tatălui ei e o enormitate de tip comunist.

Marea eroare a doamnei Pippidi – dacă e să rămân în terminologia legislativă – este că dezbate pe formă o problemă de fond. Dacă moralitatea este cea în discuţie, nu prezenţa Elenei Băsescu trebuie să  o ţină departe pe doamna Pippidi de listele PDL ci tocmai PDL-ul, cel care a ales-o, conform mecanismelor interne, pe mezina preşedintelui drept vicepreşedinte al Organiţiei de Tineret a partidului. Şi este oare etic să se gândească doamna Pippidi, fie şi trecător, să candideze pe listele unui partid, oricare ar fi acela, atâta timp cât toate partidele au avut şi trimis în Parlamentul Românei oameni stigmatizaţi de către Coaliţia pentru un Parlament Curat? Curat murar.

Şi acum, sincer, chiar ştie doamna Pippidi totul despre democraţie şi Parlamentul European?  Nu îi e frică că ar putea nimeri în Parlamentul European în toaleta celui de al treilea sex, concepută special pentru un transexual sau că se va aşeza tocmai pe scaunul pe care a stat Ciocciolina?