Maxima ironie. Un articol despre cenzurarea vulgaritatii pe internet a fost cenzurat pe capital.ro pentru vulgaritate. Asimovian, roboţii (care indexeaza vulgaritatea) citesc mai mult decat  oamenii (care o produc). Ce revelaţie!

P.S.: Românesc, oamenii, nu roboţii au fost cei care au cenzurat textul. Ce dezolare! M-am despărţit aşadar, amiabil, de comunitata de blogging de la capital.ro. Pentru că, ştiţi şi voi, există libertate de exprimare…

ORDA (Oficiul Român pentru Drepturi de Autori)  a plecat iar la vânătoare de duşmani ai dreptului de autor. Îi mai sperie cu câte o campanie, cu citarea numărului de dosare penale, cu amenzi şi puşcărie. Privite lucrurile doar de la televizor, mai că au logică, parcă s-ar lega de o pretinsă normalitate. În fapt, în spate, se află o morişcă stricată, acţionată de o lege defectă, aplicată penibil.

Sigur, legislaţia şi aplicatorii ei sunt necesari în mod indiscutabil. La fel şi combaterea celor care îi pun în pericol caracterul. Pot da exemplu concret: un prieten actor căruia ORDA îi virează constant drepturile de autor realizate în urma difuzării unui film american în care a jucat.

Dar pentru că diluarea autorităţii şi încurcarea competenţelor fac parte din specificul naţional mai ceva decât alternanţa deal-vale, calităţile sunt eclipsate de defectele legislaţiei şi aplicatorilor ei. Pentru cei care nu ştiu, statul a împărţit în mod feudal încasarea drepturilor de autor, motiv pentru care sunt nu una ci trei autorităţi competente să strângă birurile şi de gât pe cei care nu le plătesc.

Astfel, dacă ai de exemplu un restaurant unde se ascultă muzică, te vei trezi nu doar cu ORDA pe cap ci şi cu  UCMR-ADA (Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România) şi, în plus, cu UPFR (Uniunea Producătorilor de Fonograme din România).  De ce? Păi uite aşa. Dacă ai asculta, de exemplu, canţonente din anii 30 (adică fără drepturi de autor),  compuse în Ghana (deci nu de către compozitorii români) şi difuzate pe internet (nu de pe o fonogramă: CD), cele trei autorităţi îţi vor spune că oricum trebuie să le plăteşti dările. În caz contrar, au autoritatea de a face plângeri penale. Şi chiar o fac. Din fericire, procurorii, care sunt mai cu capul pe umeri, nu declanşează urmărirea penală.

Şi ca absurdul să fie maxim, plata dărilor se face în funcţie de numărul de locuri. Dacă ar fi pe undeva logic ca taxele să fie diferenţiate în funcţie de venituri, când faci calculele devine penibil. De exemplu, unei echipe de fotbal din România i s-a solicitat să plătească, calculat la numărul de locuri de pe stadion, 14.500 de euro pentru fiecare meci, pentru că în pauza meciurilor de acasă difuzează 3 melodii interpetate de Al Bano şi Romina Power. Dincolo de faptul că respectivul calcul s-a făcut în virtutea numărului de locuri deţinute, nu ocupate ( altă lege oricum îţi cere să păstrezi din motive de securitate 10% din locuri neocupate), suma solicitată nu ar încasa-o autorii nici dacă ar concerta două ore pe respectivul stadion. Evident, clubul i-a "concediat" pe Al Bano şi Romina.

Aşa că, dacă tot vorbim de drepturi de autor, aş vrea să întreb şi eu, parafrazând întrebarea clişeu a profesorilor de română: ce dracu’ a vrut să spună autorul legii?!

De ceva vreme nu mă mai uit la știri la televizor. Sunt tâmpite și tâmpesc. Tratează cu gravitate subiecte ușurele și cu ușurință subiecte grave. Și împrăștie această tendință peste tot. De aceea românii se tratează cu antibiotice pentru durerile de măsele și cu ceaiuri de plante pentru boli incurabile.

Mai grav e că și statul își tratează problemele la fel.

Cu zece milioane de persoane care trăiesc din banii statului (pensionari, șomeri, asistați social etc.) și cu doar 5 milioane de persoane care contribuie la buget, situația nu e prea roz. Însă, mai grav decât prezentul, nu poate fi decât viitorul. Tendința evidentă de îmbătrânire a populației și lipsa unor planuri de perspectivă a tuturor guvernelor, pentru care singurul refren pare a fi „de-aș mai duce-o pân’ la toamnă, leliță Ioană”, va accentua balanța dintre cei care plătesc la stat și cei pe care îi plătește statul în favoarea celor din urmă. Adică, vor fi tot mai puțini cei care vor contribui la bugetul Asigurărilor Sociale și tot mai mulți cei care vor trebui să trăiască din el.

Peste tot în lume, Fondurile de Asigurări Sociale ( de stat sau private) funcționează după principiile de bază ale economiei, în care banii se află într-un circuit continuu. La noi însă, având în vedere experiența „principiilor” economiei românești și a fondurilor de investiții anterioare, dar și lipsa unui plan de investiții pe termen lung, asigurările de stat tind să se transforme într-un joc piramidal cu tendință de țeapă pentru contribuitorii actuali. Adică un soi de Caritas la care contribui toată viața, dar se termină banii în fața ta când e vorba să-i ridici de la ghișeu. Un dormi liniștit, statul veghează pentru tine.

Proverbul era „cine n-are bătrâni să-și cumpere”. Întrebarea e „cu ce bani?!”

La Dabuleni e criza. Nu economica, ci de nervi. Primarul e nervos pentru ca președintele Băsescu – vrând să-i tragă una peste ceafă lui Mircea Geoană – l-a numit pe președintele PSD, parlamentar de Dăbuleni,șef peste bostănărie.
Evident, primarul PSD al localității, Nicolae Drăgoi, vrea satisfacțiune. Căci locuitorii Dăbuleniului nu sunt bostănari, ci muncesc cinstit (sic).

Ca o paranteză, Dăbuleniul s-a remarcat ca principalul bazin pepenifer al României. Atât de mult s-a indentificat numele localității cu producția de pepeni încât termenul Dăbuleni a devenit sinonim cu pepene. Și fiindcă brandul conteză, așa cum mulți nepricepuți în ale meseriei se revendicau ca fiind din Bolintin (localitate devenită brand al meseriașilor din construcții), tot așa mulți ne-dăbuleni vând pepeni pirat prin Capitală.

Investigația prietenilor mei a scos la iveală cruntul adevăr. Pepenii din Capitală sunt Dăbuleni piratați, aduși din Turcia și vânduți de niște băieți de pe șoseaua de centură a Ilfovului sub acest brand.

Așa că cereți-vă scuze, domnule președinte! Locuitorii Dăbuleniului nu sunt bostănari. Sunt, cum zice primarul, doar niște țărani. Săraci. Și cinstiți.

Promisiunile politicienilor sunt la fel de utile în viaţa de zi cu zi ca produsele comandate prin teleshopping odată ajunse în casa ta. Pe cât de bine sună la televizor, pe atât de proaste sunt în practică. Numai politica şi teleshoppingul pot vinde atâta inutilitate la televizor.

Teleshoppingul a rezolvat tot, de la căderea părului la obezitate, de la curăţenie la ustensile de bucătărie. E suficient să suni în următoarea jumătatea de oră şi vei primi nu unul ci două produse la acelaşi preţ. Ştiţi povestea.
La televizor şi politicieni au rezolvat criza. Guvernul Boc are soluţii, Mircea Geoană – deşi aflat la guvernare cu partidul – are o altă soluţie alternativă. Şi Opoziţia liberală prin vocea candidatului său la preşedinţie, Crin Antonescu, are o altă soluţie. Ne aflăm în situaţia anilor 90 când, datorită facilităţilor oferite, au apărut mai multe fundaţii de protecţie a orfanilor decât orfani. Şi acum avem o criză şi mai multe rezolvări.

Numai că, aşa cum criza nu picat din cer, nici rezolvarea nu va veni de acolo. Şi în nici un caz dintr-un sediu de partid într-un alt – încă unul – an electoral. Pentru că suntem victimele colaterale ale unei crize mondiale, a propune soluţii fără a lua în calcul racordarea lor la iniţiativele globale e ca şi cum ai face diguri din răchită întărită cu lut pe malul oceanului. Pentru că economia e globală şi transfrontalieră nu prea văd cum s-ar rezolva ea la televizor decât dacă, cel mult, criza s-ar uita la ştiri şi ar crăpa de plictiseală.

Există trei tipuri de oferte la teleshopping pentru a obţine corpul pe care l-ai visat dintotdeauna. Una propune să pedalezi sau să faci abdomene mai simplu ca niciodată. Alta spune că e suficient să te electrostimulezi local şi muşchii curentaţi vor ieşi la suprafaţă. Ultima soluţie, după ce le-ai încercat pe toate şi nici una nu a mers, nu mai promite că vei obţine un corp de invidat dar vei câştiga aparenţa unuia, dacă te îmbraci într-un corset care să te strângă ca un sac de dormit în husa lui.
Unii vând uşurinţa, alţii comoditatea şi alţii aparenţa. Nici o soluţie, însă, nu e funcţională în practică la modul absolut. Pentru că, aşa cum nu poţi ieşi din criză confortabil nu poţi nici să-ţi recapeţi forma fizică fără efort.

Partea bună a teleshoppingului politic e că dacă sunaţi în următoarea jumătate de oră veţi primi nu una, ci trei rezolvări anticriză. Pregătiţi-vă debaraua pentru anti-crize.

(continuare)

Şi, cum ziceam, Finanţele stau cam prost la matematică. Şi asta îmi aduce aminte de un banc în care doi contabili fac o serie de pariuri care dintre ei mănâncă un rahat. Până la urma l-au mâncat amândoi fără ca vreunul să câştige pariul. „E adevărat că am mâncat un rahat şi n-am câştiga nimic, dar ce de capital am rulat!”, a fost concluzia finală a celor doi.

Dar să vedeţi ce de capital se rulează la Finanţe. Porniţi în goana după capital pentru buget, angajaţii Finanţelor Publice se manifestă probabil cum o făceau în studenţie. Vrafuri de dosare, harababură şi disperare, hârtii aruncate peste tot, un iz frapant de sesiune, în încercarea de a scoate pe ultima sută de metri bani pentru buget.

În această atmosferă a ajuns şi subsemnatul care, probabil vă amintiţi din episoadele anterioare, face parte din specia boilor care trag, la Finanţele Publice, Sector 6. Fiindcă, pentru un rest de 23 de lei, Administraţia Financiară a Sectorului 6 a trimis nu mai puţin de 6 scrisori – dintre care cel puţin una în provincie – la tot atâtea bănci, pentru a pune poprire pe cardurile subsemnatului. Probabil, anterior, s-au trimis şi serii întregi de somaţii la vechea adresă la care domiciliasem. Dincolo de faptul că mi-am asumat conştiincios vina şi a doua zi, responsabil, m-am dus să-mi plătesc datoriile, nu am putut înţelege profitabilitatea acţiunii de executare în condiţiile în care cheltuielile poştale (nu uitaţi că ulterior trebuie să se facă o nouă comunicare către toate băncile atenţionate să pună poprirea, să o ridice după stingerea datoriei) depăşesc valoarea sumei datorate. Nedumerirea e cu atât mai mare cu cât angajata Finanţelor mi-a spus la plecare că dacă mă grăbesc să-mi deblochez conturile n-ar strica să duc personal hârtiile, pentru că „să vă spun că n-avem bani de timbre pentru poştă, mi-e şi ruşine”. Ceea ce am şi făcut, nu de voie, ci de nevoie, fiindcă, la fel ca în bancul cu Ion care se supără pe Janos pe motiv că ungurii l-au omorât pe Mihai Viteazu şi el doar de ieri ştie, Banca Transilvania, care a primit scrisoarea la Cluj cu întârziere, mi-a blocat contul la vreo câteva zile după s-a stins datoria către stat.
Şi fiindcă nu-mi plac filmele banale şi cu final previzibil, totul s-a terminat ca în filmele franceze din anii 70 – alea de trebuia să mai stai încă vreo zece minute după ce s-a terminat emisia ca să fii sigur că chiar ăla a fost finalul – la câteva zile după ce am dus personal dovada plăţii la bancă am fost sunat de o angajată a BT care mi-a spus că suma din dovada e mai mare decât suma solicitată pentru poprire de către Finanţe. Adică în cererea de poprire a Finanţelor figura o sumă mai mică decât cea pe care am plătit-o eu (probabil ceva penalităţi). Şi cum matematic mă costa mai mult să străbat dus întors oraşul până la Finanţe să fac rost de o nouă hârtie care să confirme că am plătit exact suma din cererea de poprire, i-am transmis domnişoarei de la bancă să vireze, încă o dată, suma din cererea de poprire, către stat doar să-mi deblocheze contrul. Aşa am ajuns să fiu eu boul care trage de două ori.

Se pare totuşi că generozitatea mea nu a fost suficientă pentru că bugetul de stat suferă în continuare. Aşa că primesc de la Administraţia Financiară Ilfov o scrisoare prin care sunt invitat, în calitate de administrator, să clarific transferul unei societăţi comerciale din Bucureşti în Ilfov. Chestia e că societatea se transferase de vreo 2 ani, se plăteau taxe şi impozite, dar cei din Bucureşti – v-aţi prins, Administraţia Financiară Sector 6 – nu le-au trimis celor din Ilfov dosarul vechi. După ce aflu că – desigur – erau nişte resturi de plată (67 de lei) rezultaţi din calcule greşite, îi plătesc, plimb hârtii, aştept pe holuri cum mi s-a spus, dau hârtii, mi se spune că nu trebuia să stau pe holuri, etc, răsuflu uşurat până în ziua în care sună telefonul. N-o să vă vină să credeţi. Era chiar Administraţia Financiară Sector 6 care vroia să-mi comunice faptul că nu s-a făcut plata. De fapt s-a făcut, dar a fost respinsă. De ce? Fiindcă firma nu mai exista în sector 6 de unde a fost radiată acum doi ani, deci nu avea cum să plătească. Kafka, frate!

Şi, ţineţi minte, prieteni, sfâşitul nu-i aici.