Dacă sunteţi pe punctul de a emigra, dar parcă nici economia şi nici politicienii nu v-au dat încă suficiente motive să o faceţi, vă sugerez să parcurgeţi, în următoarea ordine, câteva siteuri din România pentru argumente solide ca să treceţi linia de check-in la aeroport.

Atenţie: adevăruri şocante!

1. Toate siteurile tabloide: http://www.libertatea.ro, http://www.click.ro, http://www.cancan.ro pentru a vedea viaţa mondenă. Dacă vă hotărâţi să rămâneţi, în cel mai bun caz, dacă prin absurd veţi reuşi în viaţă, o să ajungeţi ca ei. Ajutător, puteţi consulta http://www.gsp.ro şi http://www.prosport.ro.

2. Siteurile ziarelor care fac politică (http://www.jurnalul.ro, http://www.adevarul.ro, http://www.evz.ro, http://www.gandul.info, http://www.romanialibera.ro, etc.) Dincolo de ştirile în sine, comentariile de subsol vă vor arăta cum gândeşte o bună parte din concetăţenii dumneavoastră.

3. Siteul http://www.crimetime.ro, un soi de „ştirile de la ora 5”, pentru internet. Pentru a vedea ce fac concetăţenii dumneavoastră.

4. Şi, dacă totuşi aveaţi ceva speranţe pentru viitor, consultaţi şi siteul http://www.tpu.ro. Un soi de motor de căutare pentru copii proşti. Atât de leneşi şi limitaţi încât nu ştiu să folosească un motor de căutare sau pun întrebări atât de tâmpite încât nici google nu mai face faţă.  Aici aveţi ocazia de a vedea că viitorul nu vă rezervă mare lucru şi că ei vor fi cei care vă vor plăti pensia aia mărită, după ce trece criza.

Ultimul site propus e http://www.tarom.ro

Have a nice flight!

foto: tv2nyhetene.no

„Un cerşetor român uimeşte Norvegia” e titlul cel mai întâlnit în presa românească a ultimelor zile. O ştire de fapt divers preluată de la norvegieni a devenit peste noapte o campanie de presă la noi şi motiv de mândrie naţională. Ştirea, aşa cât ar trebui să fie ea, e că  o familie de tineri norvegieni, plecată pentru o lună în America de Sud, şi-a lăsat casa pe mâna unui cerşetor român (Ioan Bandac), în ciuda avertismentelor prietenilor. Spre lauda lui, cerşetorul nu doar că a avut grijă de casă, dar a şi cumpărat mici obiecte pentru locuinţa celor doi.

Nu ştiu cum au tratat televiziunile subiectul, dar judecând după titlurile  entuziaste din presa scrisă, probabil elicopterul Realităţii Tv survolează piaţa în care cerşeşte Ioan Bandac pentru a ne oferi informaţii „la cald”.

‘oi fi având eu ceva, mi-am pierdut ultima fărâmă de instict jurnalistic, sau povestea asta are ceva deranjant în esenţa ei? Am învăţat că presa scrie despre „trenurile care nu ajung la timp”, cele care ajung la timp nu reprezintă o ştire, e normal să o facă. În acest înţeles al legitimării subiectului, ştirea din Norvegia este că un cerşetor român nu fură. În asta constă abaterea de la regulă.

Am toată compasiunea pentru cerşetorul român cu alură de Brâncuşi şi chiar admiraţie pentru faptul că un om care trăieşte din mâna întinsă a apreciat când altcineva i-a întins o mână de ajutor. Şi nu i-a înşelat încrederea. Şi vorbesc în cunoştinţă de cauză. Am crescut într-o familie în care compasiunea nu era un cuvânt oarecare. Mama, Dumnezeu să o ierte, a luat de pe stradă un copil alungat de mama sa şi l-a găzduit câteva zile, acum câţiva ani, de Crăciun.

Dar a transforma o astfel de poveste într-o campanie de presă e deja cam mult.

Trăim vremuri tulburi, atât de tulburi încât nici nu vedem limpede cât de tulburi sunt. O vreme a valorilor bulversate, inversate şi răstălmăcite, fără modele, fără repere, în care normalitatea ar putea deveni fapt divers.

Acum câţiva ani, când mai aveam ceva performanţe în domeniu, ne spuneam că sportul e cel mai bun ambasador. Să fi ajuns la clipa în care cerşetorii sunt cei mai buni ambasadori ai noştri, iar cortul cea mai reprezentativă ambasadă? Nu ne agăţăm oare de onorabilitatea cerşetorului spunând: da, domnule, ăsta e adevăratul cerşetor român, nu nenorociţii ăia din Franţa care ne fac ţara de ruşine!

Înaintea fiecărui meci al naţionalei de fotbal, de când e Răzvan Lucescu antrenor, apar, ca nişte ciori croncănind a vreme proastă, fraţii Ioan şi Victor Becali ca să-şi dea cu părerea despre cât de nasol o să meargă lucrurile. Oricât de mult i-ar fi scuipat şi înjurat, jurnaliştii sportivi nu pot concepe un meci al naţionalei fără vorbele pline de miez ale celor doi fraţi.

În afara faptului că vând şi cumpără jucători de fotbal, ale căror interese le promovează prin presa sportivă în dauna interesului general al echipei naţionale, nu văd care este plus valoarea adusă de cei doi samsari de oameni ai epocii contemporane la dezbaterea sportivă. Cei doi câştigă de pe urma celor care muncesc în acest sport, de multe ori la negru şi în mod ilicit. Nu fac opere caritabile, nu construiesc nimic.

Ar fi la fel de util să chemi să vorbească în direct pe Money Channel, la o dezbatere despre pieţele valutare, pe cei care schimbă ilegal valută.

E adevărat că naţionala nu e nici pe departe la fel de performantă ca pe vremea generalului Iordănescu şi a jucătorilor Hagi sau Dorinel Munteanu. Dar nici atmosfera şi nivelul oamenilor „de fotbal” nu au fost vreodată atât de jos, de îndepărtate de ideea sportivităţii şi tributare spiritului de mahala parfumat cu miros de ţigări de foi prin cazinouri.

sursa: http://theophylepoliteia.wordpress.com/

Legile pot garanta în teorie dreptul la viaţă. Însă doar natura garantează, în practica, dreptul la moarte, cu adevărat inalienabil şi inevitabil. Nu vă speriaţi, nu e un material morbid, despre morţi, care nu fac rău, ci despre cei vii, care nu le dau pace morţilor.

Despre omul care nu-şi mai aparţine sieşi, ca viaţă şi ca moarte. Despre patologia morală, de vecină de bloc bârfitoare, care ne face să ne băgăm nasul în viaţa dar şi în moartea altora. Şi, marele, nemăsuratul nostru patetism.

O ţară întreagă nu mai poate trăi dacă nu ştie totul despre moartea Mădălinei Manole care, până la proba contrarie, s-a sinucis.  Şi aici nu e vorba despre o evaluare etică a situaţiei, dacă a făcut bine sau rău, dacă e moral sau nu. Ci despre constatarea unui fapt ireversibil consumat. Sinuciderea este o opţiune (foarte intimă şi personală), fie că ne place sau nu, a celui care se sinucide. Un sinucigaş, prin definiţie, nu cere voie nimănui. Dacă ar cere, ceilalţi l-ar opri.

Deci, gata, femeia nu mai vroia să trăiască. Vroia să moară! Acceptaţi asta. Dacă şi-a lăsat în urmă un copil mic, un soţ şi o viaţă, dacă s-a rupt cu greutate de toate astea, înseamnă că a avut suficiente argumente şi voinţă să o facă.

Şi nu mai îi tot daţi înainte cu creştinescul Dumnezeu să o ierte. Pentru că sinuciderea e inacceptabilă din punct de vedere al bisericilor creştine tradiţionale.

Fredonaţi „Fată dragă, nu fi tristă fiindcă e păcat” şi lăsaţi-o în pace! E moartea ei. Şi nu vă aparţine.

Pentru că la început n-am făcut-o. Dimpotrivă. Pentru mine, ardeleanul venit în Bucureşti, Oborul era la fel de murdar, ostil şi impersonal ca Gara de Nord, spaţiu de tranzit superficial, înconjurat de garguii săi ameninţători, care sunt taximetriştii pirat.

Şi acum Oborul e la fel de murdar, ba parcă şi mai improvizat, cu aerul său de provizorat dat de eternele lucrări de construcţie şi renovare care îl restrâng şi mutilează. Dar acum privesc altfel Oborul. Am învăţat să închid uşor ochii, să-l privesc printre pleoape, să focalizez uşor pieziş mulţimea care populează acest furnicar. Să trec fără să încerc să disting ceva anume din zumzăitul care te întâmpină ca un cor de vuvuzele încă de la intrare. Pentru că în Obor nu intri ca într-un mall, nu treci printr-o perdea de aer într-o altă lume, aseptică, ruptă de restul realităţii bucureştene. Nu, ca să intri în Obor trebuie să te strecori, să te arcuieşti, să ocoleşti ofertele agresive care te întâmpină. Trebuie să treci printre vânzătorii de telefoane furate care ţi-ar putea vinde la ieşire, propriul telefon furat la intrare, să eviţi vânzătorii de ţigări de contrabandă şi pe cei de nimicuri chinezeşti.

În Obor nu te arunci pur şi simplu, pentru că te va strivi. În Obor îţi flezexi genunchi şi te apleci aşa cum o faci când vrei să sari de la înălţime. În Obor intri ca în apă şi înoţi printre oameni ca printre valuri. Rigiditea şi încrâncenarea nu au ce să caute aici. Te vei sufoca în propriile sentimente.

Îmi place pentru că aici gurmandul din mine amuşină printre rafturi, ştie să treacă cu vederea carnea ieftină şi dubioasă de pui, brânzeturile nu tocmai proaspete şi să găsească piept de raţă şi pulpe de ied, caş dulce de Sibiu sau telemea de Tulcea, crap de Dunăre sau guvid crescut sub stabilopozii de la Neptun. De ştii unde să cauţi, aici vei găsi mântuirea.

Iubesc Oborul pentru că e o bucată de Românie frustră, în care ţăranii cu două clase se întâlnesc cu profesorii universitari pentru a se târgui. Pentru că aici sunt măruntaiele acestei ţări, cu tot ce au ele, bun, funcţional sau ruşinos.

Îmi place frumuseţea Oborului. Pentru că frumuseţea lui e e asemeni frescelor păstrate pe alocuri în bisericile medievale, aruncate disparat prin colţuri de pereţi terni şi goi, bucăţi de frumos.

Iubesc Oborul pentru că e real. În ciuda prefecăturilor de tot felul, de la fructe şi legume de import  vândute ca româneşti, de la frumuseţea de plastic a decoraţiunilor chinezeşti, trăieşte în Obor o anumită onestitate a escrocheriei, o minciună şugubeaţă şi o lipsă de încrâncenare.

Îmi place Oborul pentru că aici o bancnotă de 1 leu şi subdiviziunile sale încă reprezintă ceva. De 1 leu chiar poţi cumpăra ceva şi să primeşti chiar şi rest.

Îl iubesc pentru că e o lecţie de geografie, de care vânzătorii sunt ataşaţi. Originea e destinul lor cu care se mândresc. Pentru că vând telemea de Constanţa, slănină de Deva, pepeni de Dăbuleni, mere de Buzău. Sunt oameni care îşi iubesc locul de unde vin şi se uită urât la cei care înceară să le vândă bunul renume revânzând marfă străină, ce n-a văzut o brazdă din pământul pe care ei calcă zi de zi.

Îmi place Oborul pentru că e viu, la cel mai propriu mod. Aici  lucrurile sunt vii, trăiesc, se alterează şi mor. Mirosurile tari se insinuează de pretutindeni. Aromele puternice de carne, sânge, osânză, peşte, fructe şi legume, dau viaţă acestui furnicar alături de mirosurile de bere răsuflată, vinuri botezate sau rachiuri ieftine.

Iubesc Oborul pentru că e cosmopolit. Mai cosmopolit decât universitatea unde civilizaţia îţi impune un politically correct ipocrit. Aici, în viermuiala asta ţigănoasă, chinezii şi arabii sunt la ei acasă, românii îi iubesc, lucrează cu ei şi îi înjură cu aceeaşi sinceritate lipsită de patimă ca pe vecinii lor.

Îmi place Oborul pentru că intru în el ca într-o petrecere la care ajungi cu întârziere şi toată lumea deja petrece şi tu nu ai băut nimic dar deja pluteşti dus de valul format de ceilalţi oameni din jurul tău. Şi îl iubesc pentru că de fiecare dată mă întorc mai viu.

Aşa că, de veţi vedea un tânăr mergând pe vârfuri prin târg , privind avid şi amuzat, să ştiţi că eu sunt, şi mă bucur de Obor.