Am crescut cu sintagma populara ca „din avion nu se vede”. Menita sa minimalizeze defecte sau imperfectiuni, expresia „din avion nu se vede” a devenit un soi de scuza universala, un laitmotiv care recomanda indepartarea, care prescrie distantarea fata de ceea ce e gresit pentru a pastra aparenta lucrului bine facut. „Bai, vezi ca aia e stramba!”, „”Nu-l pune acolo, nu vezi ca nu arata bine!?”, „Ce-ai facut cu aia?!”. Raspunsul universal? „Lasa, ma, ca din avion nu se vede!”

Am copilarit cu aceasta recomandare pentru miopie, pentru o vedere indepartata care sa nu realizeze compromisul, lucrul facut de mantuiala. Am crezut in ea ca intr-o vorba desprinsa din marea intelepciune a poporului roman, nascuta undeva in ordinea asezata a satelor. Eram convins ca din avion chiar nu se vede.

Desi am zburat mult in ultimii ani – poate prea mult pentru gustul meu – nu am sesizat decat zilele trecute anomalia. Revenit in tara, cu avionul, dinspre Europa de Vest, am avut pentru prima data o revelatie. De sus, satele si orasele romanesti, spre deosebire de cele vestice, arata intocmai ca parcarea unui magazin. Daca satele nemtesti si unguresti sunt aliniate frumos, intr-o simetrie care aminteste de rigoare si dragostea pentru perfectiune, cele romanesti parca sunt aruncate. Din avion.

Masinile asezate aiurea, parcate stramb, depasind spatiile normale, ocupand brutal locurile rezervate, se suprapun perfect peste imaginea satelor cu case strambe, asezate impotriva firii, incropite fara planuri si viziune, din materiale de mantuiala. Din avion se vede. Si arata ca dracu’. Parca toti taranii si-au lasat casele pe margine drumului cu avariile aprinse. Sa-i claxoneze cineva. Da, dumneavoastra, domnu’ din casa din spate care asculta manele cu geamul deschis.

Traiesc sentimentul unei complete defazari. Am impresia ca noi, romanii, traim oarecum decalat de restul lumii, ca aparem cu intarziere si total nepotrivit in istorie. Mereu ultimii sau pe contrasens.

Daca am dansa am face-o in contratimp. Avem noi talentul de a face exact ceea ce nu se mai face. Lumea renunta la agicultura extensiva, noi – care avem pamanturi inca potrivite pentru agricultura ecologica – tocmai ne luam avant in cultivarea plantelor modificate genetic. Societatea de consum a fost declarata persona non-grata in Uniunea Europeana, noi tocmai venim cu sacosele sa golim rafturile statute de atata asteptare.

Michel Tournier spunea ca „risipa este luxul celor saraci” si, din aceasta perspectiva, putem explica incercarea de a cumpara intr-un an ce ne-a lipsit in zece. Exista cu siguranta o patologie a acestui fenomen, nascuta din educatia aberanta a comunismului si a restrictiilor duse la absurd. O patologie de care marile lanturi de retail profita cu lacomie. Pentru fiecare magazin care se inchide in vest se mai deschid doua in Romania. Carrefour si-a inchis toate magazinele din Italia si le-a redeschis in Romania. Doar in Cuj s-au deschis intr-un singur an doua malluri si patru hypermarketuri.

Pana si logica pica pe ganduri cand vede ca, la acelasi numar de locuitori, indiferent de cresterea numarului de magazine, acestea vor fi tot timpul pline. Pentru romani, morala fabulei lui Jean la Fontaine e: sa strangi ca furnica daca vrei sa consumi ca greierele.

Dar daca tendintele consumiste ale romanilor par normale aici, ele contrasteaza teribil intr-o Europa pusa pe economii si restrictii, dupa ce a trecut prin ani de recesiune economica. In Europa de Vest societatea de consum a murit. La noi e la pubertate. Plecat dintr-o Romanie unde pana si Metro (doar in Bucuresti deocamdata) e non-stop, romanul nu intelege cum un mall in Bruxelles se inchide la 18.00. Tot la 18.00 de inchid si magazinele din Stephansplatz, din buricul Vienei.

Daca ii cauti pe romani, cauta-i prin magazine. O sa-i gasesti comparand preturi, facand calcule mentale, cantarind din ochi marfa pe care trebuie sa o transporte in tara, evaluandu-si cheltuielile.

In Viena nu-i cauta in Museum Quartier ca sunt prea putini. Daca vrei sa auzi limba romana mergi dupa colt, pe Mariahilfer strasse. „Auzi, da’ daca tot am venit pana aici, nu mergem si noi la Klimt?” „E misto?”. „Pai, ti-am aratat un o panza imprimata la Ikea, in Bucuresti, cu o femeie care avea o haina de flori. Ala e Klimt.” „Nu mai tin minte, fata, dar lasa atunci ca luam din Bucuresti, nu caram de aici. Hai mai bine sa intram la Zara!”

Iar la intoarcere urmeaza prapadul. Valizele supraponderale pica testul cantarului din aeroport si bagajele romanilor sufera de o scurta anorexie cand sunt desfacute iar surplusul de greutate din valize e trasferat in bagajul de mana, in buzunare sau caruciorul copilului. Pe aeroport, in tara, cainii granicerilor dau veseli din coada cand vin romanii. Nu, n-au droguri, dar carnatii lasa un usor iz de usturoi si afumatura in urma facandu-i sa lacrimeze de pofta pe bietii caini.

In Vienea, pe aeroport, exista trei siruri de magazine duty free, asezate ca la cursele cu obstacole. Romanilor nu le sta insa nimic in cale, nu rateaza nici unul. In ultimul, cel de langa poarta de imbarcare, sunt doar cinci clienti. Tot romani. Nici nu ar incapea mai multi. Magazinul e atat de mic incat nu-mi incapea nici ideea de fata, care tocmai se nastea atunci. Trebuie sa astept sa inceapa imbarcarea ca sa intru si eu si sa cumpar, cu un ultim efort, ce-mi pica in mana.

De doua zile ma uit la o sticla de rom „Stroh” de 60% si nu pot sa nu ma mir si sa ma intreb: de ce l-am luat?!

Uneori am impresia ca tara asta nu a fost facuta pentru oameni ci, dimpotriva, parca impotriva lor. Majoritatea cladirilor de locuinte par a fi proiectate pentru alte scopuri iar drumurile pentru alte vremuri. Si daca oamenii sanatosi care le-au proiectat nu si-au anticipat propriile necesitati, cum ar putea ei sa le anticipeze pe cele speciale, ale persoanelor cu handicap?

De cativa ani au inceput sa apara pe la institutii publice, banci, spitale si farmacii, rampe de acces pentru persoane cu handicap. Cu siguranta le-ati vazut. Arata ca orice lucru facut de nevoie, din sila nu din mila. Noile rampe, din metal sau lemn, acoperite cu o mocheta verde (o fi un standard?), par mai degraba facute pentru a incurca decat pentru a ajuta.

Am dat si eu de cateva ori de astfel de rampe pe care, va jur cu mana pe inima, n-as putea sa urc, in cea mai buna zi a vietii mele, dupa o saptamana de antrenamente. Si eu n-am nici un handicap. Doar ma gandesc vazandu-le cat de mult nu-mi doresc sa am.

Rampe inguste si scurte, de doar cateva palme lungime, inclinate in unghiuri de 60 de grade, continuate uneori in curbe violente care ar trebui semnalizate ca fiind “deosebit de periculoase”. Cineva cu siguranta fie nu intelege dificultatile persoanelor cu handicap, fie le intelege total eronat.

Am impresia uneori ca exista, dincolo de intentia declarata de a facilita accesul persoanelor cu handicap, o speranta secreta a celor care detin astfel de rampe, ca o atare provocare va transforma o persoana cu handicap intr-un supraom care, nu numai ca “isi va lua patul si va umbla”, dar va si sari intr-un picior de bucurie. Nici macar o masina de off road, cu tractiune integrala si independenta, nu poate urca o astfel de panta, fiindca nu a fost proiectata sa aiba aderenta pe geometrii imposibile.

Toate locurile astea arata un standard impus. Fortat. Fiecare astfel de loc spune: mi-am facut datoria. Am rampa la intrare, am interzis accesul animalelor in interior, mi-am angajat un paznic. In realitate insa spune: daca intra vreun handicapat aici pun cainii pe el.

Totul in tara asta se face de frica, fortat si eronat. Pana si crestinismul si mila sa. Insa, la o asa viata, cu siguranta ne asteapta si o mantuire de mantuiala.

Exista mai multe tipuri de cinism si de umor negru. Campioni cica ar fi englezii. Insa cinismul e destul de greu de cuantificat, evaluarea lui fiind mai degraba emotionala si subiectiva decat matematica sau fizica.

Trebuie sa recunoastem totusi ca englezii au atuuri serioase pentru a revendica titlul de campioni ai cinsmului.

Acum cativa ani, reprezentantii postului de televiziune Channel Four din Marea Britanie au fost amendati „pentru folosirea improprie a aparaturii radar”. Definitia de proces verbal poate sa te duca cu gandul la faptul ca oamenii televiziunii au stricat un aparat radar sau ceva de genul asta. Nici vorba. Aparatul era cat se poate de functional. Si l-au folosit la jurizarea unui pariu: cu ce viteza se deplaseaza cortegiul funerar al reginei mama? A castigat cel care s-a apropiat cel mai mult de viteaza corecta, ceva in jurul valorii de 4 kilometri pe ora (sau mile?).

Guvernul Romaniei a dovedit ca nu se pricepe la masurarea poluarii. De cate ori a fost nevoit, obligat din exterior sa o faca, a mintit cu nerusinare sau a minimalizat cu dezinvoltura. Actuala „taxa de poluare” auto e probabil cea mai buna dovada a faptului ca Guvernul nu stie (sau nu vrea) sa masoare poluarea. Cand masinile cele mai poluate platesc cea mai mica taxa, logica iti spune ca e vorba de o taxa de incurajare a poluarii nu de combatere a ei.

Zilele acestea, la Mateesti (Valcea), pare a se desfasura concursul national de masurare a poluarii. La fiecare jurnal de stiri, dincolo de oamenii care isi plang tragedia, mai apare primarul sau cate un muncitor care explica cum pun ei cate un semn sa vada cu ce viteza inainteaza halda de steril care inghite case. De trei zile cineva masoara, da detalii, explica viteza de deplasarea  a acestui dezastru natural care se misca cu incetinitorul ca sa-l priceapa tot prostu’.

De fapt nu poluarea se masoara aici. Fiindca cinismul e cel care se deplaseaza. Incet, incet, incet. Cinsimul de prost gust al autoritatilor care privesc cum se misca halda de steril, pe care o masoara ca sa apara competenti la jurnalele de stiri. Da, stim viteza de deplasare a haldei, a inaintat cu patru metri.

Intre cinismul autoritatilor noastre fata de viata romanului de rand si cel al englezilor fata de moarte si autoritate il prefer pe al englezilor. Oficialii englezi dovedesc ca macar stiu sa moara.

Cand am inventariat acum vreo cinci ani, pentru Cotidianul, numarul de sefi oficiali normati prin Codul Profesiilor din Romania, am numarat vreo 230 (daca memoria nu ma insala) de tipuri de oameni care pot fi incadrati ca atare in cartea de munca. Exista, asa cum exista profesia de dulgher sau cofetar, si profesia de sef. Ca e sef de cabinet, sef de trib sau cocalar sef, nici nu mai conteaza. Fiindca seful e sef.

Insa astia sunt doar sefii oficiali. Exista la tot al treilea roman un sef, si la tot al doilea un sef in asteptare, de rezerva sau in devenire. Unde sunt mai mult de trei prieteni intr-un grup unul musai e sef. Sau macar se pretinde. Face parte din instinctul animalic al speciei sa se supuna „masculului Alfa” si din tipicul national sa proclame pe cineva sef ca sa aiba cui sa-i duca plocoane.

Viata n-are farmec fara sef. Fiindca seful nu vine singur. Niciodata. Vine cu „fata lui sefu'”, „nevasta lui sefu'”, „masina lui sefu'”, „telefonul lui sefu'” si, al mai a dracu’ din cati exista: „sefu’ lui sefu'”. Asta e un monstru. Fiindca trebuie sa-l pupi in cur de doua ori. O data pentru tine, o data pentru sefu’.

Cel mai bun roman e cel care are cel mai bun sef. Nu de putine ori prieteni buni se cearta pe marginea celui mai greu trivia din istorie: cine are cel mai bun sef? Familii model au divortat din lipsa de consens. Sau fiindca se culca cu sefu’?

Romanii au sefi peste tot, pe unde nu te astepti si, mai ales, pe unde nu e nevoie. Am aflat de la stiri ca celebrul Costica Argint, „liderul Romilor din Italia”(asa-i zice la stiri), cel care s-a intalnit cu „seful Guvernului de la Bucuresti” si s-a pupat cu „seful diplomatiei romanesti” in urma cu cateva saptamani, a fost arestat de carabinerii italieni pentru santaj.

Din nefericire, in vreme ce avem cea mai mare densitate de sefi la mia de locuitori, avem si cel mai mare deficit de profesionisti. In politica de la Bucuresti, la fel ca in afaceri unde banii se muta dintr-un buzunar in altul sa fie toate bogate pe rand, un numar limitat de persoane sunt mutate de pe un post pe altul. Faptul ca Melescanu a fost luat de la Armata si propus la Justitie iar fostul Secretar General al Guvernului, Radu Stroe, a fost nominalizat pentru Armata, arata ca avem putini oameni pe multe posturi. Noroc ca-i place sefu’. Pe rand.

Hai ca trebuie sa plec si io ca ma suna sefu’.

Barbatii sunt niste porci, spun aproape invariabil femeile. Cu toate acestea ii iubesc. Si daca ii iubesc tocmai pentru ca sunt porci? Daca aceasta expresia reprezinta o parafraza dupa o mai veche „iubim porcii”?! Fiindca trebuie, dincolo de traditie si obisnuinta (la fel ca in dragostea umana), sa existe o explicatie a atasamentului femeilor (in mod special) fata de animale, mai ales fata de porcul din curte.

Imi amintesc ca bunica avea o scroafa bolnava care nu putea sa stea in picioare, ca a tratat-o aproape doua luni pana cand, minune, scroafa s-a ridicat. Dupa ce a taiat-o a dat toata carnea de pomana. Ofranda sau credinta ca antibioticele au afectat calitatea carnii? Nu stiu. Insa, cand am intrebat-o de ce s-a mai chinuit atata cu un porc la ale carui foloase a renuntat dezinteresant, mi-a raspuns ca „e pacat sa-ti moara porcul in curte”. Poate era chiar asa. Sau era doar o dragoste nemarturisita.

Probabil nicaieri in Romania dragostea fata de animale nu e mai mare decat in Ardeal. Exista si o explicatie antropologica pentru asta. In interiorul arcului carpatic agricultura e restrictionata de clima la doar cateva tipuri de culturi. Putine cereale si mult porumb, cartofi, napi, sfecla si alte radacinoase. Vrand nevrand ardelenii cultiva alimentatia favorita a porcului! Iar dragostea trece prin stomac. Si, dupa porc, stomacul trece prin momente grele.

Multi cred ca in februarie trebuie sa-ti arati dragostea fata de persoana iubita. Aiurea! In februarie trebuie sa-ti cumperi porcul pe care sa-l iubesti pana la Craciun.

Un reportaj difuzat dimineata pe Realitatea TV vorbeste despre cresterea pretului la porcul „in viu” in pietele din Bistrita Nasaud. „Cum sunt preturile”, intreaba reporterul. „S-au dublat de tri ori”, ii raspunde o potentiala cumparatoare. Nu faceti calcule. Femeia vroia sa spuna ca preturile au crescut de doua-trei ori. Asa sunt indragostitii, se fastacesc cu usurinta. Dar sunt sinceri. Reporter: Sunt scumpi porcii anul asta? Vanzatoarea: Nu sunt, doamna. Reporter: Pentru vanzatorii nu sunt. Dar pentru cumparatorii cum sunt? Aceeasi vanzatoare: Pentru ei sunt scumpi.

Dincolo de artificii, stirea ar fi trebuit sa sune asa: anul acesta dragostea e cu 30% mai scumpa. Iubiti cumpatat!