Liderul unui partid nationalist turc, un ziarist cunoscut si un fost rector se numara printre cele 12 persoane retinute de autoritatile turce in cadrul anchetei asupra unei retele ultranationaliste, despre care presa turca afirma ca intentiona sa il ucida pe scriitorul Orhan Pamuk.
Dogu Perincek, liderul Partidului Muncitoresc, de orientare nationalista, Ilhan Selcuk, ziarist la cotidianul de opozitie Cumhuriyet, si Kemal Alemdaroglu, fost rector al Universitatii din Istanbul, au fost retinuti vineri.

O alta scriitoare de origine turcă, Elif Shafak, autoarea romanului „Bastarda Istambulului”, considerata la randul sau prea libertina, data in judecata si amenintata cu moartea in repetate randuri, a avut curajul să recunoasca in literatura sa genocidul turc asupra armenilor.

Ce impresioneaza cu adevarat in exemplul celor doi scriitori care isi risca, la propriu, viata pentru cuvintele lor, este curajul de a lupta, inclusiv pentru cauzele altora, in acest caz armenii.

Daca punem in balanta exemplele lor si ale noastre, a celor care ne-am abandondat propriul adevar si demnitate, avem adevarata valoare a gesturilor lor. Sau lipsa de valoare a gesturilor noastre.

După preconizatele restricţii de tot felul, de la circulaţie la răsăritul soarelui, am înţeles că pe perioada summit-ului NATO de la Bucureşti (2-4 aprilie) operatorii de telefonie mobilă vor bloca telefoanele care folosesc cartele pre-pay. Din informaţiile mele, logica măsurii constă în faptul că astfel de cartele sunt folosite în pentru activarea dispozitivelor explozive. O măsură similară s-a împământenit în Israel unde cartele prepay se vând doar pe bază de act de identitate.

Nu mă pricep nici la organizarea dispozitivelor de securitate nici la a celor explozive activate de telefon dar cred că singurul efect logic, dincolo de furia îndreptăţită a utilizatorilor de cartele telefonice, este faptul că astfel se vor limita doar alarmele false cu bombă. Totuşi, astfel de glume proaste se pot efectua în continuare de la telefoanele publice.

În schimb, nu prea cred că un terorist care este gata să-şi dea viaţa pentru scopurile lui – indiferent cât de greşite considerăm că sunt – poate fi oprit de o astfel de măsură. Atâta timp cât ea vizează doar prevenirea unor atacuri anonime nu a unor atacuri propriu-zise care se pot efectua şi de un telefon cu abonament, cu posibilitatea de a fi descoperit autorul – dar ce mai contează pentru un sinucigaş? – restricţia în cauză nu face decât să încarce şi mai multe lista neplăcerilor locale pentru întâlnirea marii puteri mondiale. Fiindcă, la nivel de eficienţă, la fel de bine s-ar fi putut apăra portavioanele americane de avioanele kamikaze folosind o umbrelă.

Închei cu convingerea că autorităţile române vor rata grandiosul moment în care ar putea cere SUA anularea vizelor pentru cetăţenii românii şi cu speranţă că mai puteţi găsi oferte turistice de summit.

Ca să aflăm cauzele comportamentului deviant al posesorului de autoturism şi de permis de conducere din România ar trebui să-l aşezăm pe canapeaua (chiar există una sau e doar un clişeu cinematografic?) psihanalistului care să-l chestioneze în privinţa „copilăriei” sale. Astfel vom afla abuzurile la care a fost supus în pubertate, ca şofer şi proprietar de autoturism, cum a fost privat de tot ceea ce şi-a dorit.

Cum n-a avut maşină, cum şi-a cumpărat maşină – prin CEC – cum când şi-a cumpărat maşină n-a avut benzină şi cum când a avut şi benzină nu a avut dreptul să circule pentru că fiind duminică, deşi era burlac, avea număr cu soţ şi taman atunci circulau ceilalţi. Ghinion de neşansă. Dar aşa se naşte o traumă. Astfel apar deviaţiile. Doar aşa se explică patologia actualului şofer.

Prin comparaţie cu restul ţărilor, a celor cu o „copilărie” sănătoasă, lipsită de abuzuri, România automobilistică apare plină de paradoxuri.

În mod normal autoturismul – rata bancară, combustibilul şi întreţinerea – reprezintă 10% din veniturile celui care o deţine. La noi autoturismul e aspiraţie supremă. Maşina românului reprezintă 10% din cât şi-ar dori să câştige. Aşa se face că şoselele româneşti mustesc de ultimele apariţii în domeniu.

Cu cât sunt mai puţine şi mai proaste drumurile, cu atât apar mai multe maşini. Mai ales unde nu trebuie. În România, la sat se circulă pe dealuri şi distanţe lungi prea mult cu bicicleta, iar în oraş, pe distanţe scurte, prea mult cu maşina.

Şi exemplele ar putea continua. E suficient să priveşti în jur la semafor. Să citeşti în privirea injectată a şoferilor, să analizezi tensiunea din mâinile crispate pe volan, ca să intuieşti că au ceva pe suflet. Dar şedinţa de autopsihoterapie s-a terminat. Pe data viitoare. Până atunci, conduceţi prudent.

Imobiliarele sunt o afacere la modă. Aşa cum au fost, la timpul lor, dozatoarele de suc, închiderea de balcoane, instalarea de interfoane şi tâmplăria PVC cu geam termopan. E destul „să-i meargă” unuia că toată lumea se gândeşte că ar fi timpul să investească în ceva sigur. Şi atunci întreaga industrie devine nesigură. Ultimul trend în investiţii e cel imobiliar şi, evident, toată lumea se gândeşte să investească în respectiva piaţă.

Au românii nevoie de case? Au. Au de unde să le ia? N-au. Atunci există cerere şi musai să apară şi oferta. Dar ca să existe cu adevărat o piaţă mai e nevoie de ceva important: capitalul. Al celor care construiesc şi al celor care cumpără ce s-a construit. Aici stau românii prost – şi mă refer la cei mulţi care au nevoie de o casă – şi de aici va începe fisura. Nu cred că va mai dura mult, poate undeva între şase luni şi doi ani, până când piaţa imobiliară din România se va prăbuşi. Şi va ceda în momentul în care sutele şi miile de construcţii care se realizează acum nu îşi vor găsi cumpărătorii capabili să le plătească.

Vor găsi cumpărători investitorii care se înghesuie să termine cam în aceeaşi perioadă – anul acesta sau cel viitor – ansamblurile rezidenţiale pe care le constuiesc? Se va naşte peste noapte o nouă generaţie de români cu venituri suficiente să achite un apartament la preţuri cuprinse între 1400 şi 2000 de euro (fără TVA) pe metru pătrat de apartament construit, adică să aibă un venit familial de vreo 3000 de euro lunar-net, negrevat de alte datorii? Sunt sceptic. Românii au cu adevărat nevoie de locuinţe, dar de unele pe care să şi le poată permite.

Cu cât sunt mai optimişti analiştii, cu cât dau mai multe asigurări investitorii şi apar „întâmplător” prin presă, cu atât mai neîncrezător devin. Fiindcă astfel de prezenţe indică tocmai tensiunea celor care s-au împrmutat de la bănci pentru a construi ansambluri rezidenţiale şi teama că nu vor reuşi să atragă puţinii clienţii care îşi permit să cumpere apartamentele.

Când ceva are prea multă publicitate cu siguranţă caută cu disperare credibilitate şi cumpărători. Vă mai amintiţi cât de des ni se spunea să dormim linştiţi că FNI-ul veghează pentru noi? Ştim cu toţii ce a urmat.
Să dea Dumnezeu să mă înşel, fiindcă o prăbuşire a pieţei imobiliare atrage după sine bănci şi pieţe de capital şi şubrezeşte întreaga economie. Să dea Dumnezeu să fi avut dreptate doamna profesoară Homescu când m-a lăsat corijent pe vară la matematică în clasa a şaptea.

Civilizaţia e o chestiune de administraţie a mizeriei. A salubrităţii, a transportului, a reţelelor de apă şi canalizare. În principiu, a celor mai murdare lucruri din viaţa noastră. Cine poate să gestioneze cele mai ignobile domenii şi să le transforme în virtuţi e cu siguranţă un câştigător al procesului de civilizare. Mai ales dacă reuşeste să le facă contra-cronometru, nu în viteză, ci sincronizat în timp.

La unguri totul vine la timp. Deşi primele semne ale vestului se văd încă de la Cluj, unde ordinea mijloacelor de transport în comun e anunţată prin intermediul unui soft de comunicaţie, de abia de la Budapesta autobuzele vin conform orarului preastabilit. La fel vine salubritatea, apa şi canalizarea. Nimic nu întârzie, nimic nu o ia înainte.

Până şi ciocnirea dintre manifestanţi şi forţele de ordine, aproape tradiţională de 15 martie (Ziua Ungariei), a decurs după programul prestabilit. Fără întârzieri şi trageri de timp. La fel s-a şi terminat, iar oamenii s-au întors liniştiţi la casele lor cu autobuzele care vin întotdeauna la timp. În unul din ele îmi rumegam şi eu invidia când o coloană oficială, cu steagurile Ungariei, cu maşini de poliţie în faţă şi în spate, a oprit pentru a face loc autobuzului. Ăsta e secretul pentru care autobuzele lor ajung la timp.

Partidele politice nu le-au oferit ungurilor nimic de pomană de ziua naţională. Însă le arată alegătorilor zi de zi respect.

Ce-au românii cu ungurii? Din păcate prea puţine în comun. Fiindcă noi avem o problemă de salubritate. Nu putem opri jegul care ne înconjoară. De fiecare dată ne-o ia înainte. Fiindcă e în coloană şi are girofar.

Trăim într-o lume plină de mituri, născută din sferturi de informaţie, interpretări deformate, înţelegeri particulare şi bârfe care duc mai departe această „ştiinţă”. Ţinem cu dinţii de pretinsele noastre calităţi, într-o lume a minciunilor frumoase. Şi cum altfel am fi putut să fim, după ce am fost atâţia ani educaţi de un sistem mincinos, în fruntea căruia s-a aflat un cuplu de semi-analfabeţi mitomani, „ajunşi” oameni de ştiinţă şi cultură?

Dar mai suntem noi urmaşii celor mai buni şi mai drepţi dintre traci, aşa cum am fost învăţaţi şi, normal, ne place să credem?

Când Anthony Bourdain , după o experienţă dezamăgitoare în România, ne-a considerat ţara nu tocmai ospitalieră, o bună parte a românilor care au intrat pe site-ul americanului s-a apucat să-l înjure copios. Şi cum altfel să-ţi dovedeşti ospitalitatea legendară decât arătând ostilitate şi mârlănie. Avem ospitalitate, doar că te costă. Mult. Şi, apoi, să nu uităm să le spunem americanilor că, nu-i aşa, sunt nişte proşti şi nişte inculţi. Aşa o fi, numai că defectele altora nu ne umplu neapărat pe noi de calităţi.

Ne-am învăţat prost. Sa ascundem mizeria sub covor când ar trebui să facem curăţenie. Să pune un pansament care să acopere buba, când ar trebui să tăiem adînc şi să înlăturăm infecţia.

Dar proastele învăţături nu pot fi înlăturate când continuăm să ne minţim, mai ales în privinţa învăţământului nostru care, probabil mulţi încă cred sincer, e net superior altor sisteme. Aici nu e vorba de inteligenţă sau capacitate, ci de sistem şi metodă. Astea ne lipsesc. De aceea cred că semnarea de către toate partidele politice a unui Pact pentru Educaţie reprezintă primul pas -atenţie, nu suficient, deoarece trebuie urmat de o strategie – pentru îndreptarea celei mai periculoase dintre minciuni: că sistemul nostru de învăţământ este competitiv.

„Statele Unite au 3000 de universităţi însă numai la 57 dintre ele se pot obţine titluri de doctor, iar la noi poţi să ajungi doctor şi la Universitatea din Caracal”

” Un copil are aproximativ 25 de ore de şcoală săptămânal, în vreme ce profesorii au doar 16 ore. De ce credem că toţi copiii pot să facă mai mult decât profesorii?”

Acestea sunt două dintre ideile vehiculate de Traian Băsescu după semnarea Pactului pe care l-a iniţiat şi care ar putea fi cel mai important proiect politic al ultimilor ani. Dar cine putea să joace rolul – necesar – de mythbuster, dacă nu el, care e un antimit românesc?

Şi când spun că e un antimit românesc, mă gândesc că a fost ales de români să-i reprezinte, în ciuda sluţeniei sale evidente. Româniilor le e”urât” când sunt singuri aşa că îşi ţin de urât unii celorlalalţi. Fătul e frumos, copiii se joacă frumos, lumea se împarte în frumoşi şi urâţi motiv pentru care „cum arată?” e prima întrebare după ce ai cunoscut pe cineva. Imagologia românească se învârte în jurul frumuseţii. De aceea e suprinzător nu că am ales tot un fost comunist şi că, un popor ale cărui valori sunt mai degrabă estetice decât morale, a ales un preşedinte departe de standardele sale de frumuseţe.

Şi, culmea, asta e unul dintre singurele mituri care se confirmă: românii sunt frumoşi.