Bunicul meu era analfabet. Regalist convins, anti-bolşevic şi maramureşan încăpăţânat ca un lemn. Dar analfabet. Semna cu x, şi în societate era un zero. Dar în vremurile alea, pentru partid, pentru ţară, majoritatea eram un x. Şi toţi egal cu zero. Mare şi rotund, dar tot un zero. Unul aflat dincolo de virgulă, unde nu poate influenţa cu nimic suma. Fiinţe dispensabile într-o realitate care nu ne aparţine, x-uri ale unui sistem corupt de sus şi până jos, construit pe principiul “pile şi relaţii”.

Pleava societăţii, hoţii şi contrabandiştii, sub pleoapele întredeschise ale legii, furnizau Kent-ul şi Ness-ul pentru x-uri, pentru a mitui de fiecare dată când era nevoie. Medicul, profesorul, şeful. Care la rândul lui mituia directorul spitalului, directorul şcolii, pe şeful şefului. Iar ei duceau “atenţiile” mai departe: la şefii de inspectorate, la sindicat, la judeţeana de partid…şi mai sus şi mai sus, tot mai sus… Şi tot aşa, toată viaţa, până când viaţa fiecărui x se termina cu o cruce. Pentru care familia trebuia să mai dea câte o ultimă atenţie: unui preot, unui gropar, unui funcţionar de la starea civilă. Aşa începea şi se sfârşea viaţa fiecărui amârât. Fiecărui x.

Ai zice că s-au schimbat multe în ultimul sfert de secol (nu te striveşte greutatea acestei perioade?! acestui timp trecut în zadar?!), că x-urile valorează ceva. Dar au trecut doar patru ani şi câteva luni de când am dat şpagă se se nască fiul meu (medic, anestezist, surori), să trec să îl văd (de fiecare dată 5 lei) şi să-i dau un nume (eliberarea certificatului de naştere). Să aibă micul meu x un nume. Poate nu aş fi dat, dacă mama nu ar fi murit cu două luni înainte în spital, în timp ce-şi făcea analize…

Aş putea şi am putea să ne plângem de milă la nesfârşit. X-uri amârâte şi proaste ce suntem. Pentru că, pe undeva, ne merităm soarta. Pentru că am dus şi ducem tot acest sistem mai departe, pentru că contribuim la acest cancer naţional. Ne uităm la televizor, bem cola, molfăim parizer, votăm şi aşteptăm… Mergem cu capul în pământ prin viaţă şi înjurăm gropile din asfalt, prefâcându-ne că nu ştim de ce sunt acolo. Sunt acolo pentru că firma care a câştigat contractul, deşi a oferit cel mai mare preţ la licitaţie, a oferit şi cele mai generoase spăgi, de jos în sus, de la primărie la prefectură, de la filiala locală a partidului şi până la centru, până când nu au mai rămas suficienţi bani pentru materiale şi execuţie.

Dar, de câteva luni, sistemul pare a se clătina, a se prăbuşi sub propria greutate. Nimeni nu mai plăteşte şi nu mai ia bani ca pe vremuri. Nimeni nu se mai înghesuie să ocupe posturi de funcţionari publici. Pentru că nu mai merită ca pe vremuri. Nu mai merită să cotizezi la partid ca după să faci puşcărie. De la cel mai mic funcţionar şi până la primar sau la ministru, nimeni nu mai e imun. Frica a corupt corupţia.

Aşa au început să se ocupe locurile de funcţionari publici pe merit, să câştige licitaţii firma lui x, care nu ştie pe nimeni dar poate ştie să-şi facă treaba. Speranţa că poate şi x-urile reuşesc să facă ceva în viaţă, pentru ei şi pentru ceilalţi. Să nu vorbim încă de meritocraţie. Să ne gândim la normalitate.

Am mai rămas doar Parlamentul. Ultimul bastion al sistemului, Bastilia în care se ascund, în spatele imunităţii cu care, culmea, tot noi i-am investit, parlamentarii noştri. 10% dintre membrii actualului Parlament sunt cercetaţi, anchetaţi sau trimişi în judecată pentru fapte de corupţie. Şi mai sunt şi alţii. S-au ascuns acolo, trimişi de noi, x-urile, pentru a fi de neatins. Ieri, nu salvarea lui Şova a fost cea mai deranjantă, ci sfidarea la adresa noastră, a tuturor x-urilor tratate iar ca un mare zero, aflat dincolo de virgulă, unde nu contează.

E momentul ca toţi să fim egali, acelaşi x în faţa legii. Să le arătăm că nu există ascunzătoare pentru nimeni. Şi, când nimeni nu va mai cotiza la partid ca să-l ascundă-n Parlament, o să apară şi oamenii cinsitţi care să ne reprezinte în Parlament şi care să susţină guverne oneste şi competente. Până atunci, totul e în zadar.

Acum e momentul să le fie frică. Aşa cum îţi e ţie că o să-ţi moară mama în spital, că fiul tău nu se va naşte sănătos sau nu o aibă niciun viitor. Să tremure cum tremuri tu când ţi-e frig, când ţi-e foame şi eşti lipsit de speranţă. Să-i fie frică cum îţi e ţie în faţa legii. Dacă nu plângi atunci când trebuie, nu te aştepta să râzi atunci când ai nevoie. Strânge din dinţi şi nu-i mai lăsa să scape.

Nu mai lăsa lucrurile “aşa cum sunt”, că “merg şi aşa”. Pentru că nu merg. Pentru că aşa nu mai merge. De un sfert de secol suntem ca o maşină cu roţile în mlaştină. Dacă nu schimbăm nimic, vom continua să ne învârtim inutil roţile şi să ne scufundăm şi mai adânc.

Democraţia înseamnă forţa anonimilor. A mulţimii de x-uri care îşi poate influenţa destinul. Dacă înţelegi asta, eşti un cetăţean x. Dacă nu, rămâi un 0.

Am descoperit textul de mai jos pe facebook. Îl redau integral. Concluziile le trage fiecare.

”Dragă Domnule Senator Viorel Badea,

Sînt și eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu știam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă mulțumesc pentru caldele urări și îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă privește pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresați. Nu am adus nici o „contribuție” comunității care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile românești”, nu practic sport de performanță sub drapelul țării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orășel scoțian.
Alta ar fi fost însă situația dacă mi-ați fi scris, dvs. sau unul dintre numeroșii dvs. colegi din Parlament, acum șase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iași.
Aș fi putut să vă răspund că sînt cercetător științific la Universitatea Al. I. Cuza și că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediție critică a celei mai vechi Biblii românești (știați că sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o ediție critică?). M-aș fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanță sub drapelul țării, cum spuneți, și m-aș fi lăudat că am dus și eu puțin din „graiul țării” mele pe la Paris și Geneva, sau că mi-am petrecut șapte ani printre vechile manuscrise românești, primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-ați scris, nici eu nu v-am răspuns. Așa merg lucrurile, cum s-ar spune.
Dar de ce îmi scrieți tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, și ne-am alăturat și noi „românilor de pretutindeni” care își caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în țară?
Ca să îmi arătați că vă pasă?
Dacă vă pasă atît de mult de „valorile și tradițiile românești”, de ce nu mi-ați scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în țară? De ce nu m-ați întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu și colegele mele, tineri doctori în filologie și slujbași ai culturii române pentru care suspinați acum? V-aș fi rugat atunci, dacă știam că vă interesează atît de mult istoria neamului, să faceți ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-aș fi chemat la Iași să vedeți cum trăiește de pe o zi pe alta un antrenor de performanță, pentru care s-a cîntat imnul României la Berlin, și cum niște copii devotați se antrenează să devină campioni pe podelele roase și pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-aș fi dus prin oraș și v-aș fi arătat Filarmonica ieșeană, care de zece ani stă să se prăbușească sub schele, și Teatrul Național, mutat într-un cub de carton. Și la urma urmei, dacă tot invocați acum cuvintele lui Sadoveanu și îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-aș fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, mințit, furat și umilit în țara mea.
Și că am obosit să devin „vrednic” printre șmecheri, canalii politice și „băieți deștepți”.
Dar, repet, nici dvs. nu m-ați întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Și atunci, de ce m-ați găsit tocmai acum?Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiți pe emigranții români cu ocazia unei așa-zise „zile a românilor de pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor și a României din care găștile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine și pe alte milioane de compatrioți, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinții și prietenii și să ne căutăm pe aiurea pîinea și dreptatea. Ce sărbătoare vedeți în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărțite, pentru frații și prietenii lăsați în urmă, sau pentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în țară de dorul lor. Și, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.
Iertați-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiți dvs. de „valorile românești”. Ocupați-vă de ele în țară, acolo unde „cultura și valorile românești” sînt lăsate în paragină. Și v-aș mai ruga ceva. Sînteți totuși un reprezentant al clasei politice românești. Aveți decența de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”.
În Franța am cunoscut un om care și-a pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generoși. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiți eroii din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veți putea vedea și auzi într-un documentar tv despre Revoluție, apropo, nu-i așa, de cei care „fac cinste țării natale”).
La sfîrșit, aș vrea să vă asigur că nu mi-e rușine că sînt român. Așa mi-am învățat și fetele, să nu le fie rușine să spună de unde vin. Singurele momente în care mi-e rușine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România. În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-aș cere să păstraţi măcar distanța tăcerii?”
Ioan-Florin Florescu

Când vrei să reţii un cuvânt îl repeţi de zece ori, când vrei să-i omori înţelesul îl repeţi de o mie.

Vreau să spun frică de o mie de ori. Până îi pierd înţelesul.  Dar de fiecare dată când văd, citesc şi simt cuvântul parcă mi se face şi mai frică. Cuvântul frică nu ştie de frică! Uitaţi-vă la el. Cum arată. Cum se comportă. Cum ne sfidează. Frica ştie că e nemuritoare.

Frica e o boală incurabilă, contagioasă şi, vai, atât de banală. Nu există pic de solidaritate între bolnavi. Pentru că nu e o boală oarecare. Nu te ajută cu nimic să ştii că mai sunt şi alţii ca tine. Dimpotrivă. Frica altora îţi sporeşte frica. Frică la pătrat. La cub.

Nu există compasiune pentru frică. Nu strânge nimeni bani să vindece lumea de frică, nu există o zi mondială în care să sărbătoreşti frica.

Scriu despre ea încercând să-i epuizez sensul. În zadar. Acum o simt fizic. Apăsându-mă pe piept, străbătându-mă ca şuierul care anunţă cutremurul, ca vântul care aduce nori întunecaţi ca să umple pământul de frica furtunii. Frica mă sfidează din interior.

De ce îi e frică lui Crin Antonescu de STS într-atât încât să îşi dorească să îi schimbe de urgenţă şeful? Nu cred că faptul că Traian Băsescu mai poate vorbi în ultimele zece zile de suspendare gratuit la telefon este motivul. Pe cine nu vrea Crin Antonescu să sune Băsescu? Sau pe cine vrea să sune Antonescu fără să ştie Băsescu? De ce atâta grabă?

Până acum a fost o luptă politică, absurdă şi stupidă. Chiar şi cu miniştrii care reprezentau mai mult partidele lor decât ţara. Dar erau doar politicienii, între ei. Când ajungem însă la serviciile speciale jocul capătă aspecte înfricoşătoare. Închid ochii şi fac abstracţie de personaje. Nu aş vrea ca nimeni, de dreapta sau stânga, să mai aibă vreodată puterea absolută. Faptul că unul ştie de frica celuilalt îmi diluează frica. Când Băsescu a numit şefii SRI şi SIE din rândul Opoziţiei (la SIE chiar de două ori), m-am mai liniştit. Dar acum, când am văzut cât de simplu e în definitiv să înlături tot ce te desparte de controlul absolut,  frica revine şi mă copleşeşte.

Îmi e frică să nu fi atins un apogeu al mediocrităţii. În care un om, ajuns senator conjunctural, prin redistribuirea voturilor, devenit tot conjunctural preşedinte al Senatului, după ce a fost unul dintre cei mai absenţi reprezentanţi ai poporului care nu l-a ales, cocoţat în urma concursului de împrejurări atent studiate preşedinte interimar, vrea să schimbe tot pentru a avea puterea supremă.

Mi-e frică să nu ne trebuiască ani de zile până când cineva o să mai ia în serios o diplomă emisă de o facultate din România. Că întregul sens al excelenţei a fost compromis cu concursul celor care trebuiau să o asigure. Pentru a salva onoarea unui om fără onoare.

Mi-e frică de această luptă, de care pe care, în care nimeni nu va ceda, şi care ne-a aruncat deja într-un război civil al vorbelor. În care taberele, cu ochii injectaţi de ură nu mai ascultă de argumente, în care fiecare tabără are impresia că trebuie să lupte pentru a o salva şi pe cealaltă. Mi-e frică să mă gândesc la asta: dar dacă nu ne vom opri nici măcar aici?!

Mi-e frică sincer pentru viitorul nostru. Pentru dezbinarea care străbate acest popor ce de două ori pe an sărbătoreşte unirea fără să o simtă. Mi-e frică de tot acest zbucim al zilelor noastre care ne poate arunca într-o direcţie greşită. Că ne vom rupe şi ne vom prăbuşi.

Am spus de 25 de ori frică. Acum de 26. Pot să o spun şi de o mie. Nu cred că o să dispară prea curând. Iar ei ştiu asta. Şi se bucură că le ştim de frică.

Senatorul Catalin Voicu, condamnat la cinci ani de inchisoare pentru trafic de influenta

– Şi, pentru cine votezi?O să votezi pentru Băsescu?

– Nu, n-o să votez pentru el.

– Înseamnă că o să confirmi votul de suspendare al Parlamentului…

– Nu. N-o să-l confirm. Pentru că asta ar însemna să votez împreună cu Cătălin Voicu, cu Sergiu Andon şi Florin Pâslaru, cu toţi condamnaţii şi incompatilii condamnaţi de justiţie şi protejaţi de Parlament.

– Probabil, dar dacă ai vota „DA”, situaţia s-ar debloca şi lucrurile ar putea începe în sfârşit să funcţioneze în România.

– Aşa e. Probabil s-ar debloca. Dar blocarea lor dovedeşte că Separarea Puterilor în Stat funcţionează. Încă. Şi nu voi pune niciodată umărul ca să dau puterea absolută nimănui. Aici nu e vorba de oameni şi partide, ci de principii generale. Democraţia stă în echilibrul puterilor.

– Bine, dar nu ar fi normal ca puterea să se schimbe?

– Evident că ar trebui. Aşa e natural  să se întâmple. Eram chiar convins că nimic rău nu se poate întâmpla, că într-o ţară europeană lucrurile o să evolueze normal.

– Şi?

– Şi apoi am văzut altceva. Şi m-am speriat. Mi-am dat seama că ideea normalităţii e doar în capul meu. Am realizat că ceea ce am câştigat în ultimii ani este tocmai accesul la această normalitate, oricât de bolnavă ar fi ea, pe care putem să o pierdem. Normalitatea în care justiţia poate funcţiona, cu politicieni din toate partidele arestaţi şi condamnaţi, libertatea absolută a presei, cu jurnalişti care pot scrie şi înjura pe cine vor fără să fie condamnaţi, accesul la o lume normală, europeană.

– Deci cum o să votezi la referendum?

– O să votez „Nu”.

– Deci votezi pentru Băsescu.

– Nici măcar. Sunt  egoist. O să votez pentru mine. Şi mai mult, şi poate mai patetic, o să votez pentru fiul meu, pentru Leo, în speranţa că va trăi într-o lume normală.

-?

– Cum voi putea să îi explic mai târziu că i-am furat viitorul pentru a trăi eu un prezent liniştit? Pentru că aşa cum spunea Majestatea Sa, Regele Mihai (ultimul monarh al Romaniei, alungat de pe tron în numele şi cu sprijinul votului popular), ” România nu e  o moştenire de la părinţii noştri, ci o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”.

Leo

Mi-am petrecut o bună parte din vacanţele copilăriei într-un sat de lângă Dej. Nu vă luaţi după aparenţe. Satul şi vacanţele au fost oribile. Sat e un fel de a spune, pentru că dintr-o aberaţie administrativă ce data din 1968 şi a rămas până astăzi, satul a devenit cartier al Dejului deşi se afla la 10 kilometri de oraş. Şi nimic nu-l lega de acesta, niciun drum asfaltat, niciun interes al autorităţilor de orice fel. Astfel încât „cartierul” Pintic era şi este mai degrabă un cătun. Fără primar sau medic, fără grădiniţă sau poliţist.  Doar un popă şi o şcoală generală în care să înveţi suficient cât să numeri sacii de sare din Ocna Dej până în ziua în care îţi scuipi plămânii şi tractorul cu remorcă – singurul mijloc de transport care lega Pinticul de Salină – se întoarce în sat cu un loc liber.

Din nou. Nu vă luaţi după aparenţe. Deşi referinţele miniere v-ar putea duce cu gândul la Germinal-ul lui Emile Zola, viaţa în Pintic, chiar dacă era grea, era departe de a fi mizeră. Dimpotrivă. Casele satului se iveau ici şi colo printre „pădurea”de pruni care toamna îşi transformau rodul în ţuică, iar uliţele noroioase era frământate de două ori pe zi de vacile şi bivolii care se duceau şi întoarceau de la păşune. Iar această bunăstare, care se transforma în mese grele, bogate încă de la micul dejun cu cărnuri şi lactate consistente, stropite cu pălincă, nu mă faceau deloc fericit. Dimpotrivă! Aveam impresia că oamenii ăia munceau până la abrutizare. Până duminica sau în zilelele de sărbătoare păstrate cu sfinţenie, munca era singura autoritate. Deci, nimic amuzant pentru un copil. Nici măcar un televizor alb negru.

În acest loc uitat de toată lumea, cu grajdurile mai mari decât casele, printre oamenii ăia simpli şi aşpri, am trăit una dintre experienţele care îţi rămân pe viaţă.  Într-o vară un porc al bunicii s-a îmbolnăvit. O adevărată dramă. Femeia mergea de câteva ori pe zi să vadă scroafa care nu se ridica din colţul grajdului, plângea, se ruga, vorbea cu veterinarul care îi administra antibiotice şi cu preotul care refuza să-i „facă” o rugăciune, nu fără o dezbatere teosofică din care regnul animal, deşi apreciat, a fost exclus. În cele din urmă, după 3 luni de zile, la sfârşitul lui august, bunica s-a întors din grajd bucuroasă să ne anunţe minunea: scroafa s-a ridicat şi umblă.

Din nou, nu vă luaţi după aparenţe, minunea lui Dumnezeu s-a terminat, dar cea a omului de abia acum urmează. În câteva zile, porcul în jurul căruia a gravitat toată munca şi emoţiile de o vară  a fost sacrificat şi carnea a fost dată de pomană în sat. Totul părea inutil.  Şi cinic. Copiii au multe întrebări de pus adulţilor, unele utile, altele enervante şi altele doar amuzante, dar asta trebuia pusă: De ce v-aţi chinuit atât de mult să salvaţi porcul dacă toată carnea a fost dată? Bunica s-a uitat la mine cu privirea aia uimită pe care o au adulţii care se aşteaptă ca la o anumită vârstă copiii să fi ştiut mai multe şi mi-a răspuns cu o întrebare năcitoare: ce gospodar e ăla căruia îi moare porcu’ în ogradă?

Din nou. Nu vă luaţi după aparenţe. Aţi putea, prin prisma prejudecăţilor să trageţi concluzia că doar în Ardeal se poate întâmpla asta, doar într-un sat fără căpătâi administrativ în care oamenii îşi dau unul altuia ajutorul pentru a merge mai departe în viaţă. Dar am luat o mostră de înţelepciune şi de dincoace de Carpaţi, chiar din Vrancea, unde zăpezile îngroapă astăzi satele. Aici am auzit de utilitatea socială a şezătorilor unde „bârfite nu pot să fie decât femeile leneşe, pentru că nu sunt de faţă”.

Am trăit mulţi ani cu convingerea că avem nevoie de un alt sau alţi policieni. Că o minte luminată poate aduce o schimbare majoră de sus în jos. Sigur, la modul idealist un lider poate schimba răul în bine. Dar problema noastră este mai gravă. E structurală. Până la vârful piramidei îngrijorarea mea e că baza ei e şubredă şi fixată pe nisipuri mişcătoare. Problema nu sunt doar politicienii, ci fiecare dintre noi, suntem parte a acestui rău. Priviţi în jur şi apreciaţi dacă nu cumva, odată ajuns sus, în vârful lanţului puterii, noi, cei de jos nu am fi la fel de răi şi viciaţi ca ei şi ne minţim zi de zi că merităm mai mult? Dacă am fi noi, toţi ceilalţi mai buni ca ei, nu am putea într-un efort naţional să scăpam de toţi, pentru totdeauna şi să rămânem doar noi? Dacă creştinismul nostru ar fi real şi nu de faţadă, dacă valorile nostre ortodoxe ar fi reale, nu cumva ar trebui ca măcar în post audienţele televiziunilor să se prăbuşească şi tabloidele să se îngălbenească de ciudă pe tarabe?

Acum vreo 8 ani, am scris un text considerat prea dur,  care nu a intrat în ziar pe motiv că ar fi considerat nepotrivit de către Octavian Paler, părintele moral al Cotidianului de atunci. În esenţă textul făcea referire la modelul sub-omului. În antiteză cu idealul supraomului occidental, am dezvoltat ca popor o adevărată slăbiciune pentru această inadecvare la specia din care facem parte. Obţinerea de facilităţi, scutiri,  ajutoare, diplome de revoluţionari, apartenenţa la o minoritate care să fie susţinută de majoritate, din bani de la stat, a devenit un sport naţional. Câţiva ani mai târziu, când documentam un alt material – romanul Omul nou, pământuri noi, am avut certitudinea răului iremedial produs de comunism şi perpetuat în continuare. Proprietatea comună, cea pentru a cărei distrugere  în comunism se făcea puşcărie mai mult decât pentru cea privată, a devenit a nimănui. Exploatată de politicieni în interes propriu, dispreţuită de ceilalţi, restul ţării, care se întinde de la marginea portierei nostre peste care aruncăm chiştoacele şi sticlele de plastic când facem curat în maşină, până la graniţă, nu ne mai aparţine.

În acest context vine reproşul noului prim ministru la adresa celor care se uită la militarii care le dezăpezesc drumurile şi la televizor cum vine Apocalipsa.  Consider ca autorităţile au obligaţia de a gestiona situaţiile dramatice. Iar primii trebuie ajutaţi, în oridinea urgenţelor, cei aflaţi cu adevărat în nevoie şi dificultate. De aceea sunt ultimul om care ar lua apărarea unei autorităţi. Oricare ar fi ea. Dar, dincolo de bâtrâni, bolnavi şi copii,  am învăţat că  gospodărirea începe de  jos în sus, de la om la gospodărie, de la stradă la primărie, de la consiliul local la cel judeţean şi aşa mai departe şi nicidecum nu de sus în jos.  Aşa cum nu poţi cere statului să îţi dea libertate, legile restrâng  zece libertăţi de fiecare dată când se angajează să garanteze una, nu poţi celorlaţi să facă pentru tine ceea ce nu vrei să-ţi oferi singur.

Pe mine copilăria m-a uitat luni în şir în satul ăla nenorocit, în care singura distracţie era munca. Pe domnul Cristian Popescu l-a prins pe marginea terenului la meciurile de Cupa Davis. Cum aş putea să-i spun eu domnului Popescu, care a rămas în continuare un băiat care culege de la fileu mingile altora pentru a le comenta după meciuri loviturile de rever şi smash-urile, că nu pot considera munca o ruşine aşa cum nu pot considera nici adevărul ca fiind ofensator? Şi că s-ar putea să mai avem prin satele de care autorităţile nici nu ştiu şi nici nu le-a păsat vreodată, la fel ca triburile din pădurile amazoniene, rezervaţii naturale cu oamenii care ştiu ce înseamnă să munceşti pentru tine dar şi să pui mâna dezinteresat pentru a-ţi ajuta aproapele. Aş vrea să-i putem conserva şi apăra şi pe cei care muncesc. Dacă nu e prea mare deranjul.

Rezultatele bacalaureatului 2011 au rupt ţara în două tabere. În cea a elevilor care nu au promovat examenele şi care acuză Ministerul Educaţiei de organizarea excesiv de dură şi subiecte prea dificile şi cea a ministerului în cauză, care spune că a pus degetul pe rană prin acest prim bacalaureat cu toleranţă zero. Spun că au împărţit ţara în două pentru că, pentru prima dată în ultimii 21 de ani, nici măcar jumătate dintre elevi nu a promovat bacalaureatul.

Mă aflu, din fericire, în afara oricărei tabere. Şi pot să le înţeleg pe amândouă măcar în parte. Pot să înţeleg Ministerul Educaţiei  că încearcă să ofere o nouă perspectivă, un nou tip de de absolvent de liceu şi, aproape implicit, de student. Nimeni nu-şi doreşte să fie operat de un medic slab pregătit, să fie apărat de un avocat incapabil sau să treacă peste un pod şubred, făcut de un inginer submediocru. În fond, bacalaureatul este probabil ultima treapta care poate împiedica incompetenţa să obţină o diplomă într-o facultate privată.

Pot să înţeleg şi frustrarea elevilor care nu au promovat examenul. Nu atât pentru că rigorile acestui bacalaureat i-au privat de diplomă ci mai ales pentru faptul că alte generaţii de elevi slabi au promovat anterior, că toate iubitele de fotbalişti sunt abolvente de ştiinţe economice sau drept. Cam cum ar trebui să se simtă (păstrând proporţiile) cei care au picat examenele pentru permisul auto văzându-i pe cei care l-au luat pe şpagă la Piteşti sau aiurea.

Sunt aceşti copii o nouă generaţie de sacrificiu sau Ministerul Educaţiei a făcut un serviciu viitorului acestei ţări? Dacă în anii ce urmează viitoarele conduceri ale ministerelor îşi vor schimba (pentru a câtea oară?!) abordarea, sacrificul de astăzi se va dovedi inutil. Şi tare îmi e teamă de populismul politicienilor. Dacă nu, putem asista la un moment de răscruce al învăţământului.

Spuneam că pot empatiza până la un punct cu ambele părţi. Ce  nu înţeleg în ruptul capului însă e cum un liceu poate să aibă o rată de promovabilitate zero? Cum au trecut prin şcoală absolvenţii aceia dacă niciun elev nu a fost capabil să obţină 5 note de 6 pentru a promova examenele? O asemenea dezonoare ar trebui să se lase nu doar cu desfiinţarea sau reprofilarea liceelor în şcoli profesionale ci şi cu destituirea profesorilor. Fiindcă, undeva în trecut, mulţi dintre aceştia probabil au copiat la bacalaureat pentru a ajunge profesorii de astăzi. Pentru a ne face azi un deserviciu.