Cine nu ştie ce e neînsemnarea, să încerce să-şi răspundă la întrebare: suntem singuri în univers sau suntem doar mici?

Când m-am născut aveam doar 5 biţi. Acum pare nesemnificativ. Nici atunci nu însemna mare lucru. „N-o să supravieţuiască” a spus executabilul şef. „Ba bine că nu”, i-a răspuns bunicul şi l-a privit chiorâş, nu fiindcă ar fi avut ceva cu el ci fiindcă suferea de o uşoară eroare de cod, cicatrice ce le amintea tuturor de războaiele trojene, „cum am supravieţuit eu, o s-o facă şi el”. Şi bunicul supravieţuise multora. „E prea slab”, a insistat executabilul. „Ehe”, i-a zis bunicul, „nici nu ştii matale cât de slabi suntem noi toţi”, şi i-a întors spatele. (citeşte mai mult)

Ceva nu e în regulă, îţi spui, în timp ce alergi înnebunit prin casă căutând. Încerci să refaci mental trasee, să pui cap la cap informaţii, să structurezi logic. Nu merge! Introduci în ecuaţie precedente, apelezi la analogie. Data trecută erau acolo…

Ceva nu e în regulă. Nu pentru că nu-ţi găseşti cheile de la maşină. Nu e prima dată. Ce nu e în regulă e actul reflex, această deprinderea şi dependenţă, slăbiciunea creată de confort. Iconul e săpat adânc în memorie, ai putea să bagi mâna în foc că o radiografie făcută într-un astfel de moment, în care toate căutările par fără sens, ar reliefa, mai clar decât un ecograf un făt de opt luni, sigla Google.

Clipeşti dens şi zâmbeşti prietenos încercând să-ţi aminteşti numele necunoscutului care te îmbrăţişează şi tot ceea ce vezi peste umărul tău e un omniprezent-ubicuu „i’m feeling lucky”? Maybe not. Fiindcă una dintre căutările la care google nu găseşte răspunsul e întrebarea: sunt dependent de google?

Pentru că, oricât de util ar fi în virtual, când primul act reflex din momentul în care încerci să-ţi faci ordine în viaţă, să găseşti cheile de la maşină prin casă sau să-ţi cauţi amintirile, e să dai un search, Google – esenţă a căutării- depăşeşte internetul şi devine parte a unei probleme, a unei dependenţe încă invizibile. Iar pentru că realitatea se mută încet încet în virtual şi fiindcă te-ai deprins să o cauţi folosind instrumentele virtualului, nu e de mirare apariţia unei astfel de schizofrenii, în care realităţile şi mecanismele lor se confundă.

Scenariu din preistoria rudimentară a SF-ului, cu omul supus de maşină? Nici vorbă. Şi nu pot decât să-mi amintesc de cockteilul filozofic Schopenhauer-Nietzsche, în care maşina  a preluat rolul omului slab, supus de omul puternic, omul propriu-zis. Iar după ani de subjugare a celui slab de către cel puternic, cel care devine dependent e omul, nu maşina. Fiindcă şi-a pierdut deprinderile, vigilenţa, pentru că aşteaptă de la maşină răspunsurile pe care ar trebui să le găsească singur. Omul sedus de maşină.

Dar astea sunt filozofii. Cunoaşterea nu mai e „simplă” căutare. E google de sine.

Iar marele risc e să nu te mai (re)găseşti niciodată deoarece, cu fiecare zi care trece, indexarea speculativă, tag-urile şmechereşti, te duc unde nu ai ce căuta, te atrag cu vorbe mieroase, pervers, către pagini unde nu exişti. Mai gândeşti? Fă-o în gând! Orice cuvânt ai spune va fi căutat. Se va şti ce gândeşti. Prin google. De către alţii. Tu nu vei mai şti niciodată. O cifra o va schimba pe alta, din realitate către virtual. Din ID către IP.

Când ultimul om va dispărea, probabil la scurt timp după ce realitatea îi va fi devenit nefolositoare, maşina, devenită între timp puternică şi dependentă de om, îl va căuta prin instrumentele sale.

Google îl va căuta pe om. Mă  simt norocos? Nu simt nimic. „Îndepărtaţi ghilimele şi repetaţi căutarea”. Search…

Euro 2008 s-a terminat pentru echipa României care, deși a avut un parcurs onorabil, a sfârșit cam cum ne așteptam în ciuda speranțelor nemotivate ale unora.  Acum, după război, când știm vitejii cum se arată, se remacă cele două atitudini posibile ale românilor după acest eveniment: cei care dau din mână a lehamite și cei care dau din cap a înțelegere.

Primii sunt cei care vor  spune că nu avem echipă, că nu am atacat, că mingea noastră sărea mai prost decât a olandezilor, că Mutu trebuia să nu rateze penalty-ul și așa mai departe.

A doua categorie e a celor care vor spune că n-am avut noroc. Că am picat în cea mai grea grupă,  că Mutu a avut ghinion că a ratat penalty-ul, că totuși nu am pierdut atât de urât cu olandezi și am făcut egal cu campioana și vicecampioana modială.

Și cu toții, indiferent de reacție, vor considera că alta ar fi fost situația dacă eram într-o grupă mai ușoară.  Deși, la cum au jucat echipele mici din grupele ușoare, nu se știe niciodată.

Așa că mai bine să gândim ca Băsescu. Rușinea e mai mică cu licuricii mari. Mai ales când, așa cum spune Chivu, suntem niște furnicuțe.

P.S.: „Noi alergăm mult, încercam să recuperăm, suntem niște furnicuțe. Trebuie să ne vedem lungul nasului – mai mult nu putem!” – Cristi Chivu

Francezul Michael Platini și-a adjudecat funcția de președinte al UEFA cu sprijinul federaților din Europa de Est, care au susținut planurile de naționalizare și purificare a fotbalului continental începând cu cel de club. Nu este întâmplător faptul că țările din est, mai libere de prezențe străine în loturile naționale, și mai sărace la nivel de club ca să-și poată permite să facă față achizițiilor externe pe care le fac cluburile vest europene, au sprijinit inițiativa francezului.

E ipocrit Platini față de cluburi în vreme ce echipele naționale, în primul rând cea a Franței, folosesc din plin importurile de jucători sau, dimpotrivă, e sincer nostalgic după o echipă a Franței, formată în primul rând din francezi?

Cert este doar faptul că lotul Franței este prea puțin potrivit pentru orgoliul național. Și nu doar el. Dacă analizăm loturile actualului turneu final european remarcăm că nu puține sunt țările care și-au îmbunătățit treptat performanțele naționale, dopate cu ”substanțe” străine. Importați din fostele colonii, regăsiți peste granițele țării, repatriați din comunitățile din afara lor, acolo unde au fost purtați părinții lor de istorie și nevoi, semi sau sferto copii ai aceleiași națiuni sau, pur și simplu naturalizați pe față, ”străinii” contribuie din plin la performanțele naționale. Suedezul Ibrahimovici, germanul Podolsky, elevețianul Hakan Iakin sau polonezul Roger Gureirro sunt doar cele mai vizibile exemple. Sub ei se află mulți alții. Care spun ca teoria sanselor egale e pentru tonti.

Franța

Nu este și nu a fost niciodată o supriză faptul că naționala Franței este o multinațională cu accente coloniale, ultimul mare erou al echipei fiind algerianul Zinedine Zidan. Dar nu și singurul jucător de proveniență magrebiană. De altfel, poți număra pe degete jucătorii francezi pur sânge, de tipul Ribery sau Sagnol, restul  majorității fiind fprmate din jucători născuți sau originari din nordul Africii sau alte foste și actuale colonii, cum este Guadeloupe, insula din marea Caraibelor.

Steve Mandanda și Claude Makélélé (Zair), Jean-Alain Boumsong (Camerun), Éric Abidal ( Martinica), William Gallas  și Lilian Thuram (Guadeloupe),  Patrice Evra ,  Patrick Vieira și Bafétimbi Gomis (Senegal), Florent Malouda (guiana franceza), Sidney Govou (descendență benină), Samir Nasri și Karim Benzema (origine algeriană), Lassana Diarra și Alou Diarra (Mali),  Djibril Cissé și Abou Diaby (amândoi de origine ivoriana), David Trezeguet (tata argentinian) și Rio Mavuba (fiul unui cuplu angolezo-congolez).

Elvetia

Dincolo de compoziția celor trei popoare care compun federația helvetă (italan, francez și german), Elveția are suficient de multe elemente alogene, începând cu vedeta Hakan Iakin.

Astfel, alaturi de Hakan Iakin, îi regăsim în aceiași ”națională” pe turcii Gökhan Masera și Eren Derdiyok, Eldin Jakupović (bosniac), Johan Djourou (ivorian), Gelson Fernandes (Republica Capului Verde), Johan Vonlanthen(columbian),Philippe Sylvain Senderos (sârbo-spaniol), Valon Behrami (originar din Kosovo), Patrick Müller (origine austriacă), Ricardo Cabanas (de origine galeza).

Suedia

O listă cu ”străinii” suedezilor începe aproape obligatoriu cu Zlatan Ibrahimovici însă nu se termină cu el, emigranții din fosta Iugoslavie și din Orientul Mijlociu și-au arătat recunoștința față de noua patrie contribuind la tezaurul fotbalistic național.

Rami Shaaban (egipteano-finlandez), Daniel Majstorović și Rade Prica (descență sârbă), Tobias Linderoth (născut în Franța), Zlatan Ibrahimović (bosniaco-croat), Matias Concha (de origine chiliană), Behrang Safari (iranian), Suleyman Sleyman (origine siriana) și Kennedy Bakircioglü (origine asiriana).

Olanda

Nu se putea ca o fostă putere colonialistă și actualemente țară cu viziuni liberale (și pe alocuri libertine) să fie privată de contribuții externe. Stau mărturie Ibrahim Afellay și Khalid Boulahrouz (origine marocana), Romeo Castelen și Andwélé Slory ( amândoi din Surinam), Urby Emanuelson și Clarence Seedorf (olandezo-surinezi) dar și David Mendes da Silva (originar din Republica Capului Verde).

Portugalia

Lusitanii și-au luat din plin tributul de fostă cuceritoare colonialistă. Motiv pentru care în lot, alături de naturalizatul brazilian Deco îi regăsim pe Nani (născut în Republica Capului Verde), Pepe (portoricanul-brazilian, născut în Brazilia),  José Bosingwa (născut în Zair) dar și pe Petit (născut în Franta).

Spania

Fără prea mari îmbogățiri externe, în lotul lărgit al spaniolilor remarcăm doar numele lui Marcos Senna (brazilian) și Bojan Krkić (sârbo-spaniol)

Italia

Pe lista purtitanelor regăsim, deloc suprinzător, Italia. Aici îi apar doar descendenții familiilor italiene, născuți în țări străine, așa cum este cazul lui Mauro Camoranesi (născut în Argentina) sau Simone Perrotta (născut în Anglia).

Grecia

Un caz similar cu al Italiei este și cel al Greciei, țară cu tradiție naționalistă recunoscută. Totuși, în lotul elen și-au făcut loc și Loukas Vyntra (tată ceh), Avraam Papadopoulos (născut în Australia) și Sotiris Ninis (născut în Albania).

Austria

Deși nu se numără printre marile forțe ale actualului fotbal european, ca dovadă fiind și eliminarea recentă din grupe, Austria și-a luat și ea tributul modest din provinciile imperiului, care îi revin acestei foste puteri continentale.

Ramazan Özcan  și Ümit Korkmaz (de origine turcă), Ronald Gercaliu (albanez), György Garics (născut în Ungari), Ivica Vastić (de origine croată) și Martin Harnik (născut în Germania) formează legiunea străină a Austriei.

Polonia

Fostele țări comuniste își păstrează intact orgoliul și principiile naționaliste. Totuși, nici Polonia nu a rezistat tentației. Așa se face că vedeta leșilor este brazilianul naturalizat Roger Guerreiro.

Cehia

Asemeni polonezilor, cehii își păstrează echipa ”curată”. Asta dacă nu punem la socotelă infuziile slovace și prezența lui Marek Jankulovski (ceh cu sânge macedonian)

Croația

Una dintre suprizele actualului campionat European o reprezintă Croația. La fel cum suprinzătoare – dar nu inexplicabilă istoric și politic – este și densitatea străinilor, în general a croaților născuți în afara granițelor.

Josip Šimunić (născut în Australia), Robert Kovač (născut în Germania), Ivan Rakitić (născut în Elvetia), Niko Kovač și Ivan Klasnić (născuți în Germania). Diferite sunt doar cazurile bosniacului Vedran Ćorluka și al brazilianului naturalizat Eduardo da Silva (actualmente accidentat)

Turcii și germanii fac istorie. Împreună

Turcia și Germania au o istorie mai specială, în care se amestecă afluxul de turci care au repopulat Berlinul după cele două conflagrații mondiale, Războiul Rece După și, mai ales sfârșitul acestuia.

După căderea zidului berlinez în 1990, Germania a trecut printr-o adevărată revoluție socială și imobiliară. Nu numai că s-a văzut nevoită să facă față ciocnirilor pe teritoriul aceleași țări a două civilizații reunite (populație vest și est germană) dar a trebuit să depășească și un alt moment sensibil: ocupația turcă din Berlinul reunit. Dacă până la căderea zidului, latura vest germană era periferia lugubră preferată datorită prețurilor mici de către emigranții turci, unirea celor două jumătăți a transformt fosta zonă de demarcație în centru și, implicit, pe emigranții turci în locuitori ai centrului orașului. Dincolo de o sursă de îmbogățire rapidă, turcii au găsit și drumul către ascensiunea socială. Inclusiv prin sport, în special prin fotbal. Turcia și Germania își împart în prezent jucătorii turcii născuți în Germania.

Turcia

Turcia și-a garnisit din plin echipa cu turci pur sânge, născuți și crescuți pe teritoriul țării, dar și cu turci repatriați din Germania sau cu progenituri ale familiilor care au, măcar parțial, sânge turc. E tot ceea ce le-a permis mândria urmașilor lui Kemal Ataturk.

Hakan Balta, Hamit Altıntop, Aykut Erçetin, Volkan Yaman, Zafer Yelen, Ümit Karan (născuți în RFG).

Lotul ”german” este completat de englezo-turcul Colin Kazim-Richards (născut în Anglia), turco-brazilianul Mehmet Aurélio (năcscut în Brazilia), turco-francezul Mevlüt Erdinç (născut în Franța) și Servet Çetin (turc cu descendență azeră)

Germania

La rândul ei Germania a reușit să-l păstreze pe turcul Serdar Taşçı la care i-a adăugat pe polonezi Piotr Trochowski, Miroslav Klose și vedeta Lukas Podolski. În completare îi avem pe David Odonkor (origine ghaneza), Mario Gómez (tată spaniol), Gonzalo Castro (origine spaniolă), Marko Marin (bosniac), Jermaine Jones (germano-american), Oliver Neuville (italiano-gernamn, născut în Elvetia) și, probabil, rezultatul celui mai interesant mix, Kevin Kurányi (fiul al unui tata germano-ungar și a unei mame panameze, născut în Brazilia).

Din lista importatorilor de fotbaliști lipsesc doar Rusia și România. Lotul Rusiei pentru că fie pur și simplu, din rațiuni naționaliste sau de altă natură este formată exclusiv din ruși, fie că – din aceleași rațiuni – procesul de asimilare a populației de pe teritoriul URSS a transformat orice altă populație în una rusă.

Cât despre România, știu sigur, că ne păstrăm încă fecioria. Chiar dacă trecutul poartă încă urmele unui machedon Hagi, sârb Belodedici, unguri -din diverse generații -Tibor Selymeşi Emeric Jeney, ca să amintesc doar de cei care îmi vin imediat în minte. Prezentul e pur – și simplu – nu-l pătează nici un Janos Szekely sau Janis Zicu. Doar Bănel Nicoliță aleargă cinstit și politically correct, spre bucuria ziariștilor români mândri de performanțele sale altetice.

Azi e zi de sărbătoare în America Latină, care aniversează 80 de ani de la naşterea legendarului revoluţionar marxist, Che Guevara. În memoria sa, vor fi organizate ceremonii la Havana în Cuba dar şi la Rosario, în Argentina, oraşul său natal.

Dar nu doar sud-americani și comuniștii îl sărbătoresc pe Che Guevara. Generații întregi de oameni cu vederi de stânga, de etern răzvrătiți sau anarhiști, au idolatrizat imaginea tânărului rebel cu țigara de foi atârnată smecherește în colțul unui zâmbet cuceritor. Figură istorică a secolului XX, el a devenit simbolul eternilor opozanții ai civilizației moderne, ai revoltelor anilor 60 care au scuturat democrațiile europene.

Argentinanul Che Guevara, nu cubanezul Fidel Castro, este imaginea universală a revoluției cubaneze, în special, și a celor sud-americane în general.

De ce este iubit?

– Pentru că a murit în timp ce lupta pentru convingerile sale și-a câștigat dreptul de a fi martir

– Pentru că a murit tânăr. Un Che Guevara matur și, poate, mai gras nu ar fi avut același impact asupra tinerilor.

– Pentru că a murit înainte ca ideealurile revoluționare să se maculeze iar revoluționarii să se transforme în dictatori

– Pentru că a fost un bărbat frumos, cel mai frumos martir de la Isus – cu care a fost comparat – încoace, pentru unii

– Pentru că eterna sa implicare în revoluții (Congo, Cuba, Bolivia etc) dovedesc curajul de a lupta pentru propriile idealuri

– Pentru că a renuțat la viața de intelectual și ulterior de ministru în favoarea revoluției permanente

– Pentru că a scris și a hoinărit cu motocicleta prin America sa, fapt care l-a inspirat pe JACK KEROUAC să scrie romanul ”Pe drum”

– Pentru că, pur și simplu, pentru adolescenții occidentali, Che este total diferit față de lumea pe care o cunosc și căreia vor cu orice preț să i se împotrivească

Dar cine și Che a câștigat cu adevărat de pe urma lui Guevara?

Lumea socialiștilor care a câștigat un simbol la înălțimea căruia nu a mai reușit să se ridice nici unul dintre dictatorii ei?

Sau lumea capitaliștilor, cea care a exploatat fără scrupule imaginea lui și a făcut din simbolul revoluțiilor marxiste ale secolului XX – mai populare decât Lenin – cel mai vândut produs comercial?

Personalul centralei a descoperit „o scurgere” care „nu depăşeşte normele autorizate”, a informat, fără să explice originile scurgerii, societatea de stat Energoatom, care gestionează cele patru centrale nucleare în exploatare în Ucraina.

„Reactorul a fost oprit”, nu s-a înregistrat nicio creştere a nivelului de radioactivitate la centrală şi nici în zonă, a asigurat Energoatom, fără alte precizări.

Potrivit unui responsabil al centralei, care a vorbit sub acoperirea anonimatului, 1,3 metri cubi de apă radioactivă s-au scurs din conducta ce serveşte la răcirea reactorului nuclear. „Apa a rămas într-o incintă închisă ermetic”, fără să se infiltreze în alte locuri din centrală, a asigurat responsabilul, în timp ce biroul de presă al centralei a refuzat să comenteze.

Ucraina – a cărei centrală de la Cernobîl a fost teatrul celui mai grav accident nuclear civil, în 1986, înainte de a fi închisă – are patru alte centrale nucleare, care produc circa jumătate din electricitatea consumată de această ţară. (Newsin)