ORDA (Oficiul Român pentru Drepturi de Autori)  a plecat iar la vânătoare de duşmani ai dreptului de autor. Îi mai sperie cu câte o campanie, cu citarea numărului de dosare penale, cu amenzi şi puşcărie. Privite lucrurile doar de la televizor, mai că au logică, parcă s-ar lega de o pretinsă normalitate. În fapt, în spate, se află o morişcă stricată, acţionată de o lege defectă, aplicată penibil.

Sigur, legislaţia şi aplicatorii ei sunt necesari în mod indiscutabil. La fel şi combaterea celor care îi pun în pericol caracterul. Pot da exemplu concret: un prieten actor căruia ORDA îi virează constant drepturile de autor realizate în urma difuzării unui film american în care a jucat.

Dar pentru că diluarea autorităţii şi încurcarea competenţelor fac parte din specificul naţional mai ceva decât alternanţa deal-vale, calităţile sunt eclipsate de defectele legislaţiei şi aplicatorilor ei. Pentru cei care nu ştiu, statul a împărţit în mod feudal încasarea drepturilor de autor, motiv pentru care sunt nu una ci trei autorităţi competente să strângă birurile şi de gât pe cei care nu le plătesc.

Astfel, dacă ai de exemplu un restaurant unde se ascultă muzică, te vei trezi nu doar cu ORDA pe cap ci şi cu  UCMR-ADA (Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România) şi, în plus, cu UPFR (Uniunea Producătorilor de Fonograme din România).  De ce? Păi uite aşa. Dacă ai asculta, de exemplu, canţonente din anii 30 (adică fără drepturi de autor),  compuse în Ghana (deci nu de către compozitorii români) şi difuzate pe internet (nu de pe o fonogramă: CD), cele trei autorităţi îţi vor spune că oricum trebuie să le plăteşti dările. În caz contrar, au autoritatea de a face plângeri penale. Şi chiar o fac. Din fericire, procurorii, care sunt mai cu capul pe umeri, nu declanşează urmărirea penală.

Şi ca absurdul să fie maxim, plata dărilor se face în funcţie de numărul de locuri. Dacă ar fi pe undeva logic ca taxele să fie diferenţiate în funcţie de venituri, când faci calculele devine penibil. De exemplu, unei echipe de fotbal din România i s-a solicitat să plătească, calculat la numărul de locuri de pe stadion, 14.500 de euro pentru fiecare meci, pentru că în pauza meciurilor de acasă difuzează 3 melodii interpetate de Al Bano şi Romina Power. Dincolo de faptul că respectivul calcul s-a făcut în virtutea numărului de locuri deţinute, nu ocupate ( altă lege oricum îţi cere să păstrezi din motive de securitate 10% din locuri neocupate), suma solicitată nu ar încasa-o autorii nici dacă ar concerta două ore pe respectivul stadion. Evident, clubul i-a "concediat" pe Al Bano şi Romina.

Aşa că, dacă tot vorbim de drepturi de autor, aş vrea să întreb şi eu, parafrazând întrebarea clişeu a profesorilor de română: ce dracu’ a vrut să spună autorul legii?!

Am asistat azi, fără să vreau, la o discuție dadaistă dintre un client și un operator de la relații cu clienții al Unicredit Leasing România, o autorecomandată Adina Popescu.

Client: Bună ziua.
Unicredit: Bună ziua.
Client: Suntem de la firma….V-am sunat în legătură cu transferul de proprietate al unor autoturisme de la dumneavoatră către noi. S-a încheiat leasingul și vream să le transferăm.
Unicredit: Numai puțin…Da, am găsit. Aici figurează că mai trebuie să plătiți câte 200 de euro pentru fiecare mașină.
Client: Pentru ce?!
Unicredit: Pentru transferul de proprietate al autoturismelor.
Client: 200 de euro pentru fiecare?! Păi, avem 12 autoturisme.
Unicredit: Păi, da. E vorba de radiere și reînmatriculare.
Client: Cum așa? Radierea costă 1 milion, iar înmatricularea trebuie să o facem în alt oraș, unde avem sediul social. O faceți dumneavoastră acolo?
Unicredit: Nu, doar în București.
Client: Păi, atunci nu pot să vă plătesc decât cel mult radierea lor.
Unicredit: Îmi pare rău, dar nu vă putem face transferul decât dacă pătiți cei 200 de euro pentru fiecare mașină.
Client: Cum să vă plătesc, doamnă, dacă nici măcar nu-mi faceți înmatricularea. În ce bază legală îmi solicitați acești bani?
Unicredit: A contractului.
Client: Nu există așa ceva în contract. Am plătit totul conform contractului. Arătați-mi unde scrie că trebuie să vă mai plătesc 200 de euro pentru fiecare mașină și îl mănânc.
Unicredit: Scrie în contract despre taxe și comisioane.
Client: Comisioane pentru ce?!
Unicredit: Pentru transferul mașinilor.
Client: Tocmai mi-ați spus că nu puteți face înmatricularea mașinilor decât pe București.
Unicredit: Da, pe București.
Client: Păi, nu înțelegeți că trebuie să le înmatriculez, potrivit legii, în alt oraș?!
Unicredit: Înțeleg.
Client: Și atunci?
Unicredit: Trebuie să plătiți și gata.
Client: Dar ce? În ce temei legal?
Unicredit: Taxe și comisioane, în baza contractului.
Client: Eu cred că nu înțelegeți definiția comisionului. Comisionul e o valoare care se aplică unui serviciu prestat. Dacă dumneavoastră nu prestați acest serviciu, cum să-l plătesc? Mai ales că trebuie să mai plătesc încă o dată înmatricularea. Sunteți conștientă?
Unicredit:…
Client: Nu aveți nimic de spus?!
Unicredit: Trebuie să plătiți 200 de euro pentru fiecare mașină.

Legea pentru Protecția Datelor cu Caracter Personale obligă, printre altele, la atenționarea clienților când o convorbire telefonică este înregistrată. Știți textul. În scopul îmbunătățirii serviciilor această convorbire poate fi înregistrată..
Concluzia nu poate fi decât una. Fie nu înregistrează nimeni. Fie nu ascultă nimeni înregistrările. Păcat. Nu atât pentru că nu se îmbunătățesc serviciile. Ci pentru că pot fi amuzante.

Microsoft îşi schimbă părul şi, aparent, şi năravul. A lansat Windows 7 cu promisiunea unei viteze sporite faţă de mult hulita Vista şi, pentru a determina clienţii să-l cumpere, îl oferă gratuit până în 2010. Aşa, de probă.

Există de ceva vreme o dorinţă de a face Microsoftul mai prietenesc, mai comunicativ, şi asta se simte şi în filosofia de vânzări a companiei. Şi chiar funcţionează. Într-o perioadă în care Firefox-ul de la Mozilla crapă destul de des (sub presiunea add-on-urilor) şi Google pare a fi luat locul vechiului Microsoft – dispus să acapareze cam tot ce merge, într-o tendinţă evidentă de monopolizare, dublată de o o aroganţă a parvenitului – noul Microsoftul devine pe zi ce trece mai prietenos.

A renunţat – e adevărat, mai mult de nevoie, pentru a evita alte amenzi – să mai instaleze by default Internet Explorer pe noua versiune de Windows 7 pentru ţările UE. Şi acum, iată, furnizează întregul sistem de operare gratuit. Măcar până în 2010.

Prin această ofertă, a unui test drive prelungit pe Windows 7, se încearcă acomodarea potenţialilor clienţi cu noul sistem de operare şi obţinerea unui feed-back prietenesc (lipsit de răutate). În plus se doreşte scăderea pirateriei. Ce e gratis nu se fură.

Dacă vor reuşi vom vedea.

Până atunci puteţi descărca Windows 7 de aici.

Promisiunile politicienilor sunt la fel de utile în viaţa de zi cu zi ca produsele comandate prin teleshopping odată ajunse în casa ta. Pe cât de bine sună la televizor, pe atât de proaste sunt în practică. Numai politica şi teleshoppingul pot vinde atâta inutilitate la televizor.

Teleshoppingul a rezolvat tot, de la căderea părului la obezitate, de la curăţenie la ustensile de bucătărie. E suficient să suni în următoarea jumătatea de oră şi vei primi nu unul ci două produse la acelaşi preţ. Ştiţi povestea.
La televizor şi politicieni au rezolvat criza. Guvernul Boc are soluţii, Mircea Geoană – deşi aflat la guvernare cu partidul – are o altă soluţie alternativă. Şi Opoziţia liberală prin vocea candidatului său la preşedinţie, Crin Antonescu, are o altă soluţie. Ne aflăm în situaţia anilor 90 când, datorită facilităţilor oferite, au apărut mai multe fundaţii de protecţie a orfanilor decât orfani. Şi acum avem o criză şi mai multe rezolvări.

Numai că, aşa cum criza nu picat din cer, nici rezolvarea nu va veni de acolo. Şi în nici un caz dintr-un sediu de partid într-un alt – încă unul – an electoral. Pentru că suntem victimele colaterale ale unei crize mondiale, a propune soluţii fără a lua în calcul racordarea lor la iniţiativele globale e ca şi cum ai face diguri din răchită întărită cu lut pe malul oceanului. Pentru că economia e globală şi transfrontalieră nu prea văd cum s-ar rezolva ea la televizor decât dacă, cel mult, criza s-ar uita la ştiri şi ar crăpa de plictiseală.

Există trei tipuri de oferte la teleshopping pentru a obţine corpul pe care l-ai visat dintotdeauna. Una propune să pedalezi sau să faci abdomene mai simplu ca niciodată. Alta spune că e suficient să te electrostimulezi local şi muşchii curentaţi vor ieşi la suprafaţă. Ultima soluţie, după ce le-ai încercat pe toate şi nici una nu a mers, nu mai promite că vei obţine un corp de invidat dar vei câştiga aparenţa unuia, dacă te îmbraci într-un corset care să te strângă ca un sac de dormit în husa lui.
Unii vând uşurinţa, alţii comoditatea şi alţii aparenţa. Nici o soluţie, însă, nu e funcţională în practică la modul absolut. Pentru că, aşa cum nu poţi ieşi din criză confortabil nu poţi nici să-ţi recapeţi forma fizică fără efort.

Partea bună a teleshoppingului politic e că dacă sunaţi în următoarea jumătate de oră veţi primi nu una, ci trei rezolvări anticriză. Pregătiţi-vă debaraua pentru anti-crize.

Şi cum ziceam, statul nu prea ştie matematică. Deşi la începutul anului se făceau tot felul de calcule – mai mult din cuvinte decât din cifre, ce-i drept – după doar câteva săptămâni, matematica optimismului a început să alunece. Aşa se face că de la promisiuni de neimpozitarea profitului reinvestit pentru firme începând cu al doilea semestru al anului, pentru a stimula dezvoltarea economică, în urma măsurilor Guvernului firmele să fie nevoite să vină cu bani de benzină de acasă.
Impresionantul buget de la început, din care aproape 20% direcţionat către lucrări publice – aspect nemaiîntâlnit de pe vremea regimului Ceauşescu – s-a dovedit interesant doar pe hârtie, pentru că, în fapt, este insuficient şi imposibil de colectat. Astfel că Guvernul Boc s-a nevoit să înăsprească regimul fiscal pentru societăţile comerciale pentru a putea face faţă distracţiei.
Calculele ministrului Pogea au scos la iveală faptul că fără să crească TVA-ul (la care oricum suntem campioni europeni) cea mai rapidă formulă de îmbogăţire a bugetului ar fi înlăturarea unor facilităţi, cum ar fi deducerea combustibililor pentru societăţile comerciale. Sub pretextul, de altfel valid, că multe societăţi comerciale ard gazul (a se citi benzina) aiurea pe maşini care nu au nicio treabă cu producţia, Guvernul a decis, printr-o ordonanţă, că firmele nu mai pot să-şi considere cheltuieli deductibile costurile cu combustibilii decât dacă sunt firme de curierat sau distribuţie. Formula aleasă de Ministerul Finanţelor pentru a atrage bani la buget aminteşte mai puţin de matematică cât de metehnele acestui popor. În loc să declanşeze un blitzkrieg, controale şi să amendeze corespunzător firmele care se fac vinovate de practici necurate – şi, oho, câte sunt – MF a ales soluţia de a da în toţi boii. Numai că, aşa cum se ştie, firmele care se fac vinovate de sustrageri de la plata impozitelor către stat o vor face pe mai departe astfel încât povara va rămâne, ca de obicei, în sarcina boului. A celui care trage.

(va urma)

Eşti confuz? Nu ştii dacă ai ajuns acasă? Urmăreşte semnele.

Ştii că ai urcat în avionul de România când spaţiul pentru bagaje de mână e ocupat cu câte două geamantane de persoană iar în locul dintre scaune zdrăngăne sticlele de băuturi cumpărate de la duty-free.

Ştii că eşti în drum spre casă când pasagerii care nu sunt pe punctul de a se lua la bătaie pe culoar, merg cu berea în mână să fumeze în toaleta avionului.

Ştii că ai aterizat în România când prestaţia pilotului e aplaudată furtunos şi toată lumea aşteaptă cu telefoanele pornite, în picioare, oprirea avionului.

Ştii că te-ai întors în ţară când taximetriştii piraţi te mint în faţă şi-ţi flutură legitimaţii false pe sub nas.

Ştii că te-ai întors în România când regreţi că nu mai există vama, ca un spaţiu în care, asemeni scafandrilor reveniţi la suprafaţă ce au nevoie de o perioadă de depresurizare, să te reacomodezi cu tot ce înseamnă „acasă” .

Ştii că te-ai întors acasă când îţi doreşti cu adevărat să nu o fi făcut.