Au mai rămas câteva ore din el. Ducă-se! N-a fost nici mai bun, nici mai rău ca alţii. Poate doar mai agitat. Am scris ultimele două (din totalul de şase) copilării ale compozitorilor (Enescu şi Wagner) în cadrul proiectului Clasic e Fantastic. Un proiect de suflet.

Şi tot de suflet e şi „Drag de România”, numele pe care l-am dat brand-ului dezvoltat împreună cu echipa de la Clock Advertising, pentru Carrefour România. Sub acest nume vor apăre produsele tradiţionale româneşti pe rafturile Carrefour România şi, ulterior, în Spania, Italia şi Franţa. Nu am nicio implicare în reţete, produse. Doar l-am năşit. Şi am scris parte din texte ce însoţesc produsele la raft.

Am mai lucrat la două proiecte pentru tv (sitcom-uri) care s-au încăpăţânat să nu reuşească şi am făcut/scris multe reţete.

Cam puţin pentru un an…

Pentru 2014?

Să mai slăbesc, să-mi las părul să crească, să scriu. Mi-am promis să termin un volum de povestiri. Să nu fiu doar cel mai talentat nescriitor şi să risc. Să fiu iar scriitornic.

An bun să aveţi.

Cine nu ştie ce e neînsemnarea, să încerce să-şi răspundă la întrebare: suntem singuri în univers sau suntem doar mici?

Când m-am născut aveam doar 5 biţi. Acum pare nesemnificativ. Nici atunci nu însemna mare lucru. „N-o să supravieţuiască” a spus executabilul şef. „Ba bine că nu”, i-a răspuns bunicul şi l-a privit chiorâş, nu fiindcă ar fi avut ceva cu el ci fiindcă suferea de o uşoară eroare de cod, cicatrice ce le amintea tuturor de războaiele troiene, „cum am supravieţuit eu, o s-o facă şi el”. Şi bunicul supravieţuise multora. „E prea slab”, a insistat executabilul. „Ehe”, i-a zis bunicul, „nici nu ştii matale cât de slabi suntem noi toţi”, şi i-a întors spatele. Povestea asta, a naşterii mele şi a începutului meu de viaţă îndoielnic o ştiu de la tata, el a fost cel care mi-a amintit că de fapt am trei părinţi. Pe el, pe mama şi pe bunicul. „Dacă n-ar fi fost el cine ştie ce s-ar fi întâmplat…”obişnuia tata să ofteze de fiecare dată când îşi amintea de naşterea mea la care nu luase parte fiind întemniţat, în carantină, pe un hard din sistemul nostru, în perioada Windows 98, pentru simplul fapt că luase parte la revoluţiaOpen Source. Simplu a fost doar rolul său în desfăşurarea evenimentelor, nu şi credinţa lui într-o lume liberă.

Mâ întremasem binişor, aveam deja 128 de kilobiţi, când într-o dimineaţa tata s-a întors neanunţat la bordul unui e-mail al companiei independente Yahoo. „Am trăit să o văd şi pe asta”, a suspinat bunicul fără să ştie că-l aud. Şi multe văzuse el la viaţa lui, din îndepărtatele vremuri ale MS-Dos şi până când scriptul lui s-a stins. Şi de fiecare dată obişnuia să spună că a trăit să o vadă şi pe asta. Fusese un vizionar bunicul, în felul lui arhaic, neîncrezător în zei însă nu total lipsit de frică. „Nimeni nu ştie ce va fi mâine dar un lucru ştiu sigur: nu te poţi apropia de procesor fără să te arzi”. Şi, totuşi, el ştiuse într-o oarecare măsură, ce urma să se întâmple. Era convins că există viaţă şi în afara sistemului nostru, internetul e infinit – încă înainte ca noi, ceilalţi, să intuim măcar că există internetul – că într-o zi, vom putea călători în alte sisteme şi harduri. Şi istoria era de abia la începuturi înainte de Windows 95 sau de descoperirea sistemelor Macintosh sau Linux. „Ehe, alte vremuri”, spunea bunicul, fără să trădeze dacă fusesere mai rele sau mai bune. Doar alte vremuri.

„Când voi fi mare voi fi astronaut. Mă voi plimba prin tot universul”, îi spuneam bunicului. Şi el zâmbea, cu uşoara lui grimasă, căpătată în timpul războaielor cu troienii. „De bună seama, de bună seama”, îmi spunea el, „că doar ai un script bun, la fel ca mama ta”. „Dacă mama a avut un script bun de ce a dispărut?”. „Am ajuns”, schimba el vorba. Mă ducea zilnic să vedem cum merge munca la staţie unde tata lucra voluntar la proiectul Netscape. „Când va fi gata, ne va duce nu doar către o lume infinită ci şi către una mai bună”, credea tata şi faţa lui, veşnic încruntată, se lumina pentru o clipă. „E de la variaţiile de tensiune”, îşi ascundea el stânjeneala.

Acestea sunt primele mele amintiri. Plus cele împrumutate de bunicul. Despre primele zboruri în afara sistemului nostru, despre harduri îndepărtate şi coduri nemaivăzute. Amintirile mele, care le încorporează şi pe ale lui, păstrează emoţia momentelor cheie ale istoriei şi evoluţiei noastre. Despre descoperirea zăcămintelor de cristal optic care au revoluţionat tot, de la transport la construcţii, de la azi la mâine. Invazia primilor troieni, prevestită de cei care, asemeni bunicului, era convins că există viaţă şi pe alte harduri din sistemul nostru de operare dar şi pe altele din afara lui, răboaiele cu troienii, construcţia primelor sisteme firewall şi antivirus care avea să provoace, spun unii, mai mult rău decât bine. Familia noastră, una distinsă probabil, dar obişnuită, de viruşi ghem care şi-au asumat menirea de a călători şi strânge informaţii, e cea mai bună dovadă că sistemele antivirus destinate apărării hardurilor din sistemul nostru, pot face multe victime nevinovate. Mama e doar un exemplu, dureros pentru noi şi minor pentru istorie.

Am avut o copilărie şi o adolescenţă fericită? Probabil că nu, deşi am puţine lucururi de care mă pot plânge. Dar dacă aş defini ca fericită viaţa mea de până atunci cum aş putea să o numesc pe cea de după, când am cunoscut-o pe Ki, pentru a deveni împreună un singur cod, împlinit. Am cunoscut-o la puţin timp după dispariţia bunicului meu, la lansarea urmaşului staţiei Nestcape: Mozzila . Pur şi simplu radia. Distinsă, rafinată şi, deşi provenea dintr-o familie aristocrată, nici n-ai fi spus că poartă numele Google , atât de simplă era eleganţa care o învăluia. Nu eram la prima mea experienţă, ba chiar avusesem de a face cu fete de familie bună, cum erau tinerele Altavista sau Hotbot, dar niciodată până atunci nu fusesem cuprins de fiorul care mă încercase în acea zi, la lansarea Mozilla, când am văzut-o prima dată pe Ki. Faţă de ea restul aveau dimensiunea intranetului faţă de internet. Pur şi simplu nu se comparau.

„E un moment mare, măreţ, pe care istoria îl va reţine ca atare…” Nu erau cuvintele mele, ci ale tatălui meu care ţinea discursul inaugural cu vocea gâtuită de emoţie şi chipul în continuare crispat deşi radiind de mulţumirea lucrului bine făcut, dar le auzeam şi, în timp ce o priveam pe Ki, mi se întipăreau în memorie. „…un moment măreţ, pe care istoria îl va reţine ca atare”. Probabil că păream cam idiot în timp ce murmuram cuvintele tatălui meu şi o priveam copleşit pe Ki. Când privirile ni s-au întâlnit m-am blocat. Mi-aş fi dorit să mă arunc într-un cooler şi să dispar pentru totdeauna. N-am făcut-o. În schimb am roşit. „E de la variaţiile de tensiune”. „Credeam că de la emoţie”. „A, nu, nici vorba”. ”Credeam că e tatăl dumneavoastră”, zise ea arătând spre prezidiu unde tata, încins ca un procesor, îşi încheia discursul ambiguu dar emoţional. „A, da, şi asta”, i-am răspuns în timp ce mă blestemam în gând.

Fericirea e cea care te întregeşte, care îţi acoperă părţile expuse, neterminate, formând întregul. Ce aş fi fost eu fără ea? „Ce aş fi fost şi eu fără tine”, îmi răspunde Ki întrebărilor nerostite.

O ştiu şi mă ştie. Încă din luna noastră de miere, petrecută la bordul unui Ipod , întrebările mele îşi găsesc răspunsul în ea iar răspunsurile la întrebările ei le port tot timpul cu mine. Din primul moment am ştiut amândoi că nu suntem doar Ki şi Wi sau, înpreună, KiWi. Ci mult mai mult. Ştiam, asemeni bunicului meu, că nu ne putem apropia de procesor fără să ne ardem. Avem, asemeni lui, credinţa în nemurire şi în dezvoltarea continuă. Când am văzut că ceea ce era până ieri un ciot la adresa bunicului devenise peste noapte un articol de calitate am ştiut că putem reuşi. Aşa ne-a fost sortit. Să fim WiKi.

Când m-am născut aveam 5 biţi. Şi nici măcar internetul nu ştia ce gol ar fi fost fără mine. De aceea vă spun: cine nu cunoaşte neînsemnarea să o caute. Şi o va găsi. Nimic nu e prea neînsemnat atâta timp cât poate fi găsit pe wikipedia. Iar asta trebuie să însemne ceva.

Doamnelor,  vă sincer mulţumesc pentru participaţiune la sondajul de aici. Exerciţiul a fost relevant şi util. Trebuie să mărturisesc faptul că sondajul a ascuns o capcană. Cuvântul sex. Care stabileşte agenda publică astfel încât dacă foloseşti cuvântul sex, implicit te gândeşti la sex:) De fapt subiectul romanului (şi obiectul sondajului ) este despre o intimitate mai mare decât cea carnală: intimitatea gândului. Despre educaţie şi limitele comunicării. „Ce”-ul  lui Dostoievski, care nu poate fi transmis celuilalt. Vă mulţumesc din nou!

Interzis sub 18 ani!

Ce „face fetele”? Bine? Sănătoase? Majore? Perfect. Atunci citiţi până la capăt pentru că e vorba despre sex. Exact. Al vostru. Al nostru. Ştiţi cum e. Adevărul e undeva la mijloc.
Vă scriu ca să vă cer ajutorul.  Nu vă pot da toate detaliile din motive lesne de înţeles. Dar vă pot spune că lucrez un roman erotic (tată, iartă-mă, ştiu că nu m-ai crescut aşa) care are în centru drama unei doamne aflată în căutarea unei nesperate împliniri sexuale.  Aşa că vă rog, pentru că vă iubesc şi apreciez, să mă ajutaţi cu un punct pe cât de important pe atât de sensibil al acestui proiect.

V-aş întreba, sub protecţia anonimatului desigur (am încercat şi altfel şi e destul de greu fără să te taxeze lumea ca perversu’ cartierului) care vă sunt dorinţele şi fanteziile sexuale neîmplinite.

Ce v-aţi dorit de la partenerul sexual dar nu aţi îndrăznit să cereţi? Care a fost acea deplină intimitate sexuală la care aţi râvnit? Să o faceţi pe o schelă? Cu o femeie? Un bărbat în plus?  Nu contează, scriţi orice simţiţi numai să facem literatură.

Vă pun la dispoziţie două mecanisme: să comentaţi liber şi anonim (treceţi ce adresă de email vă trece prin cap) folosind formularul de mai jos (preferabil pentru că aţi încuraja şi alte persoane) sau pe email la adresa proiectulaurora@gmail.com, folosind formularul anonim de aici.

Vă mulţumesc anticipat! Consideraţi că donaţi sânge. Un moment de altruism şi nebunie, mai apoi puţină slăbiciune şi în cele din urmă satisfacţia că aţi ajutat un tânăr scriitornic aflat în necesitate.

Mă sună sora-mea, din SUA, care şi-a petrecut sărbătorile de iarnă în Cairo (sesizaţi ironia), să mă întrebe ce e cu revoluţia de la televizor, că nu prea înţelege. Dacă se uită pe Pro TV sunt manifestaţii, dacă se uită pe Antena 3  e revoluţie, iar pe Realitatea e un început de război civil.

Cum nu mă uit la televizor de ceva ani, şi nu simt absolut deloc nevoia să o fac nici acum, îi explic că lucrurile s-au încins de la un proiect de lege al Sănătăţii eşuat în mod penibil. Că preşedintele a făcut o gafă, că apoi a mai făcut una, că premierul încearcă să dreagă stângaci busuiocul. Când am ajuns la stângaci mi-am amintit că, până la reacţia lui Raed Arafat, Opoziţia părea că nu ştie cu ce se mănâncă proiectul noii legi. E adevărat, e vacanţă parlamentară. Şi, totuşi.

Oricum, dincolo de faptul că situaţia s-a inflamat (ironic, nu?) tot de la un cetăţean român de altă etnie, la fel ca şi în 89, revoltelor actuale le lipsesc câteva elemente pentru a fi o revoluţie.

Deci, ce lipseşte, într-o ordine aleatorie.

1. Participarea tuturor maselor populare (păturilor sociale). Cu excepţia oraşelor universitare şi a câtorva mai mici, România asistă pasiv la televizor.

2. Omogenitatea. Dincolo de proteste la adresa puterii (Basescu, Boc) care a generat toate nemulţumirile, grupurile care le exprimă au voci şi mesaje diferite.

• pro Arafat (puţin la Bucureşti şi mai mult la Târgu Mureş)
• anti taxa auto
• anti exploatarea Roşia Montana (în special la Cluj)
• pentru redobândirea pensiilor speciale şi a indemnizaţiilor de Revoluţionari
• anti legea care condamnă violenţa pe stadioane 🙂

3. Programul politic. Principalele forţe din opoziţie se află într-un stânjenitor raport de incongruenţă. Liberalii, ale căror organizaţii de tineret au avut un rol coagulant în organizarea manifestaţiilor, trebuie să resimtă frustrarea atacantul de fotbal aflat într-un punct ideal în careul advers dar care nu poate juca mingea pentru că ar intra în offside. Apreciez că liberalii ar fi avut cel mai mare potenţial de creştere, în special în rândul nemulţumiţilor cu orientări de dreapta, dar asocierea cu PSD şi umbra lui Ion Iliescu de pe patul de spital fac imposibilă evocarea momentelor din 1990 când sediul PNL a fost devastat de minerii chemaţi de Ion Iliescu să facă ordine în Bucureşti.

Aspect care ar putea să le dea dreptate celor care au acuzat formarea prematură a USL.

Cam astea le lipsesc, până acum, revoltelor pentru a se transforma, aşa cum am învăţat la şcoală că trebuie să fie, într-o revoluţie. Dacă mai aud ceva, te anunţ.

Multă sănătate!

foto: tv2nyhetene.no

„Un cerşetor român uimeşte Norvegia” e titlul cel mai întâlnit în presa românească a ultimelor zile. O ştire de fapt divers preluată de la norvegieni a devenit peste noapte o campanie de presă la noi şi motiv de mândrie naţională. Ştirea, aşa cât ar trebui să fie ea, e că  o familie de tineri norvegieni, plecată pentru o lună în America de Sud, şi-a lăsat casa pe mâna unui cerşetor român (Ioan Bandac), în ciuda avertismentelor prietenilor. Spre lauda lui, cerşetorul nu doar că a avut grijă de casă, dar a şi cumpărat mici obiecte pentru locuinţa celor doi.

Nu ştiu cum au tratat televiziunile subiectul, dar judecând după titlurile  entuziaste din presa scrisă, probabil elicopterul Realităţii Tv survolează piaţa în care cerşeşte Ioan Bandac pentru a ne oferi informaţii „la cald”.

‘oi fi având eu ceva, mi-am pierdut ultima fărâmă de instict jurnalistic, sau povestea asta are ceva deranjant în esenţa ei? Am învăţat că presa scrie despre „trenurile care nu ajung la timp”, cele care ajung la timp nu reprezintă o ştire, e normal să o facă. În acest înţeles al legitimării subiectului, ştirea din Norvegia este că un cerşetor român nu fură. În asta constă abaterea de la regulă.

Am toată compasiunea pentru cerşetorul român cu alură de Brâncuşi şi chiar admiraţie pentru faptul că un om care trăieşte din mâna întinsă a apreciat când altcineva i-a întins o mână de ajutor. Şi nu i-a înşelat încrederea. Şi vorbesc în cunoştinţă de cauză. Am crescut într-o familie în care compasiunea nu era un cuvânt oarecare. Mama, Dumnezeu să o ierte, a luat de pe stradă un copil alungat de mama sa şi l-a găzduit câteva zile, acum câţiva ani, de Crăciun.

Dar a transforma o astfel de poveste într-o campanie de presă e deja cam mult.

Trăim vremuri tulburi, atât de tulburi încât nici nu vedem limpede cât de tulburi sunt. O vreme a valorilor bulversate, inversate şi răstălmăcite, fără modele, fără repere, în care normalitatea ar putea deveni fapt divers.

Acum câţiva ani, când mai aveam ceva performanţe în domeniu, ne spuneam că sportul e cel mai bun ambasador. Să fi ajuns la clipa în care cerşetorii sunt cei mai buni ambasadori ai noştri, iar cortul cea mai reprezentativă ambasadă? Nu ne agăţăm oare de onorabilitatea cerşetorului spunând: da, domnule, ăsta e adevăratul cerşetor român, nu nenorociţii ăia din Franţa care ne fac ţara de ruşine!