Am stat, m-am gândit și am reușit să fac topul primelor 3 (ca importanță intrinsecă, nu doar pentru mine) adrese de mail de la care nu am primit niciodată răspuns, dupa mai bine de o lună de zile de la expedierea e-mailului. Fie adresa de contact nu există (nu e validă), fie serviciul e foarte prost, fie orice altceva.

1. contact@ingromania.ro . Deși sunt client vechi și în principiu mulțumit (mai ales de aia), am fost surpins să văd că adresa de contact de pe www.homebank.ro pare sa fie moartă. Sau foarte tăcută.  Nici un răspuns la un e-mail expediat acum două luni care solicita un raspuns urgent la o intrebare despre tranzactiile online.

2.office-romania@csplc.com . Adresa de contact, singura la acea data, a Cadbury Romania. În plina criza mediatica dupa scandalul declansat de laptele contaminat din China, nici o reactie de la amintita adresa dupa mai bine de o luna de zile de la o sesizare profesionala si dezinteresata (nu o reclamatie, la adresa produselor).

3. adresa din formularul de contat – oricare ar fi ea – a agentiei de publicitate online www.boom.ro. Desi respectivul formular reprezinta singura modalitate de contact/legatura oficiala cu agentia, dupa mai bine de doua luni nu am primit nici un raspuns la o cere de oferta pentru un site cu trafic mare.

Nu m-ar suprinde daca aceste adrese ar fi ale unor institutii publice, ale unor organizatii care nu acorda importanta internetului  si comunicarii electronice. Sau daca ar trebui sa raspunda la e-mailuri stupide, deplasate, injurioase sau amenintatoare. Desi în comunicare un raspuns merita orice prostie. Cand lipsa de comunicare vine însă din partea unei banci cu prezenta online cum e ING Bank România, a celui  mai mare producator mondial de ciocolată sau a unei mari agentii de publicitate online, tăcerea spune mai mult decât orice răspuns.

Se pare că s-a terminat și al doilea tur de scrutin al cărui câștigător, potrivit exitpoll-urilor, este Sorin Oprescu. Discursul său anti-partid și sistem a fost apreciat de majoritatea treimii bucureștenilor care au votat. Mulți analiști compară actualul discurs nu doar cu cel al lui Traian Băsescu ci de-a dreptul cu destinul acestuia. Nu m-aș hazarda până acolo. Mai ales că la vârsta doctorului Oprescu destinul e mai mult o chestie de trecut decât de viitor.

Voi face totuși câteva observații.

1. Am anticipat bine când am analizat impactul atributului de independent al candidatului Sorin Oprescu. Și am evaluat greșit mobilizarea bucureștenilor pentru al doilea tur de scrutin motiv pentru care nu îi dădeam lui Oprescu mai mult de 40% dintre voturi. Paradoxul este că majoritatea celor nu au votat din diverse motive se declară nemulțumiți de alegerea lui Oprescu.(?)

2. Deși discursul câștigător al cadidatului Oprescu a fost unul anti-partid , social democrații și liberalii -care ignoră accentele retorice anti-dreapta – văd în victoria lui Oprescu un eșec personal al lui Traian Băsescu – acuzat în repetate rânduri că vrea să distrugă partidele, tocmai de aceea e comparat Oprescu cu el – și sunt gata să-și asume orice succes.

3. Dacă Oprescu merită să câștige pentru ceva e în primul rând pentru că și-a dorit-o mai mult. Un singur politician român și-a dorit mai mult să câștige o funcție și a pierdut de atâtea ori până să câștige odată: Emil Constantinescu. Doar că, asemeni acestuia, sper să nu fie prea bătrân și dependent de interesele celor din spatele său încât să se termine totul cu o imensă dezamăgire.

4. Dacă va face Oprescu ceva? Nu știu. Cert este că fantezista autostradă suspendată nu va fi realizată niciodată în București. Dacă ar fi fost posibilă ar fi fost luată în calcul de către japonezii de la  JICA, cei care au desenat încă de acum zece ani toate proiectele de infrastructură care se desfășoară de atunci în București. Iar autoritățile din Boston încearcă tot de pe atunci să-și îngroape – la propriu -autostrada care traversa și sufoca orașul.

Până acum Oprescu s-a declarat independent politic dar, deocamdată, a dovedit că este independent doar de realitate. Să vedem dacă se poate și invers.

După primul meci de la Euro 2008, deși a obținut un rezultat decent, naționala României nu a convins neapărat la capitolul fotbal, dar a impresionat teribil prin interpretarea imnului național. Atât de tare a fost emoția provocată de interpetarea imnului încât s-a iscat o adevărată dezbatere națională dacă nu cumva ar trebui să schimbăm ceva la imn astfel încât naționala să-și perfecționeze stilul și interpretarea.

Paradoxul este că după cel mai convingător ”Deșteaptă-te române” pe care l-am auzit vreodată, românii au ațipit la cel mai plicticos meci din ultima vreme, atât de plicticos încât după o zi de analiză a meciului, a auto-felicitărilor, a exprimării convingerii că vom juca mai bine cu Italia (sigur, de ce nu, doar Olanda a batătut Italia și noi am bătut Olanda, deci îi batem pe italieni), a unei încercări timide de a provoca un scandal între Goian și Rădocioiu (generația mea de aur e mai tare decât a ta), ziariștii și-au dat arama pe față: fiindcă Mutu n-a făcut nimic, imnul a fost cel care (i)-a marcat.

Așa se face că de două zile se dezbate intens dacă și cum să schimbăm imnul. Se iau reacții, se dau sugestii, se verifică și se compară. Prin redacții zboară partituri, prin ochii încețoșati de emoții patriotice ”coada de maimuță” aduce parcă a ”cheia sol”, iar experții în strategii și analiză tactică fotbalistică sunt absorbiți de verificarea atentă a timpilor și contra-timpilor. Până și experții în arbitraj, în fond băieții cu ureche muzicală formată în ani de audiții a fluierului de arbitru, rămân consternați, cu diapazonul în mână, la auzul ritmului aiurea pe care îl are imnul național.

Să schimbăm imnul ca să-l cânte naționala mai bine? De ce nu?! Măcar atâta lucru putem face și noi. În plus, dacă tot am deschis subiectul, am putea lucra puțin și la culorile steagului fiindcă, nu-i așa, galbenul e cam greu de asortat. Dacă e cazul putem umbla puțin și pe la Constituție să facem o smecherie administrativă, zicem că suntem o uniune de țări (ceva de genul UK), facem mai multe federații și înscriem mai multe echipe la calificări. Să știm că se califică măcar una. Una tot pică cu Insulele Feroe și Malta în grupă. Și ținem cu aia. Că doar vorba aia, ”toți suntem români” și ne emoționăm la îndemnul de trezire.

Isteria ultimelor zile m-a convins nu numai că suntem cei mai frumoși și deștepți  din lume dar cântăm și a dracu de bine. În fiecare român zace un Costel Busuioc, iar în fotbaliștii naționalei chiar mai mulți, vreo 12 pe un loc, ca la admitere la Medicină. Iar un gând perfid se strecoară în sufletele noastre: oare proasta performanță de la Eurovision nu se datorează faptului că am trimis-o pe Nico și nu pe Nico (Daniel Niculaie)?

După meciul cu Franța am rămas marcați. Și asta doar pentru că, pentru prima dată, echipa de fotbal a dovedit că știe versurile imnului. Numai să fie băieții atenți să nu se mai lovească la cap la antrenamente – cum a pățit bietul Marica – și să uite versurile. Că ar fi jale. Ar păți ca polițistul din banc, cel care a învățat cu profesorul de muzică, ca pe niște versuri, operațiunile din tabla înmulțirii. Însă din tot cântecelul i-a rămas să fluiere cu plăcere doar melodia. Să nu se întoarcă după două meciuri și ”ai noștri”, amețiti de italieni și olandezi, fluierând pe avion. A pagubă.

Astăzi începe Euro 2008 și pentru România care va disputa primul meci împotriva Franței. Începe e un fel de-a spune. Mai degrabă se termină. Căci de început a început de minim o lună, manifestându-se isteric prin presă.

Războiul nostru fotbalistic cu Europa se duce de săptămâni bune prin tranșeele mediatice, pe unde zboară interviuri, declarații și amenințări. Explodează zvonuri despre accidentări, se trag rafale spre adversari, se fac strategii pentru câștigarea campionatului (de ce n-am fi și noi, ca grecii, surpriza!?) în timp ce se sapă șanțuri de apărare împotriva potențialelor înfrângeri umilitoare. Și, nu în ultimul rând, se execută trădătorii.

Un interviu cu fostul selectioner al României, Laszlo Boloni, din France Football a scos la  iveală trădătorul. Afirmația potrivit căreia românii nu au curaj și că preferă să joace viclenește a aprins spritele. Sigur, mai erau și alte afirmații, cum ar fi cea potrivit căreia francezii ar trebui să se teamă de echipa României, dar aceasta a căzut la editare într-o bătălie izolată cu deontologia. În război totul e permis. Cert e că Boloni s-a dovedit a fi, pe lângă ungur și dentist – două chestii antipatice pentru vâna națională – necunoscător al spiritului cavaleresc de luptă specific românesc.

Ziariști care au învățat, asemeni nouă tuturor, istoria la orele de limba și literatura română, cu accent pe lecția de dilomație militară din Scrisoarea a III-a, și-au pârjolit recoltele publicistice, au otrăvit fântânile analizelor anterioare și s-au restras în munții mândirei naționale pentru a ataca bărbătește cu pietre trădătorul. Sigur că și ziariștii români au remarcat aceleași lucruri ca și Boloni, că România nu a mizat niciodată pe atac ci doar pe o apărare aglomerată și contra-atacuri oportuniste (asta până la amicalul cu Muntenegru când s-a văzut că nici apărare nu prea avem), dar au făcut-o aici, cu și pentru ai noștri, nu în presa dușmanului!

Dar fotbalul e fenomen global. Peste tot, nu doar la noi, fotbalul național poartă cu sine reziduuri anacronice de politică externă. Răzbunări istorice, tensiuni nestinse și conflicte nerezolvate se defulează fetișist în meciurile inter-țări. Mult mai puțin spectaculos decât fotbalul continental inter-cluburi, fotbalul internațional rămâne un fightclub cu crampoane.

Într-o perioadă în care cetățeanul excede cetățenia (SUA nu mai recunosc dreptul de intrare pe teritoriul său a cetățenilor europeni doar pe baza simplei apartenențe la un stat) și granițele dintre statele UE sunt depășite, fotbalul păstrează viu sentimentul național și datoria patriotică. Tentativele de naționalizare a fotbalului de club prin impunerea unui număr minim de jucători locali e doar un exemplu.

O dată la doi ani (la campionatele europene și mondiale de fotbal) reapar simbolurile și orgoliile naționale. Nouă din zece oameni cred că ar indica drept steag al Angliei drapelul albastru cu intersecții roșii al Regatului Unit. Și cine-i poate condamna când steagurile Angliei, Scoției sau Țării Galilor le vedem atât de rar independent iar din punct de vedere al politicii internaționale nici nu există? În fotbal (și rugby), și mai puțin în alte sporturi unde britanicii participă sub același steag, se mai păstrează, alături de accentele locale ale limbii engleze, orgoliul de a lupta separat al englezilor, scoțienilor și galezilor.

Așa că e normal să luptăm și noi, așa cum știm și putem, mai în apărare, mai pe contra-atac, pentru cauza noastră națională.

Hai ai noștri!

Într-o ţara ca România, unde fiecare pare predispus să-şi fure singur căciula, toată lumea stă de pază. Poliţia, jandarmeria, poliţia comunitară, serviciile secrete, vecinele care te urmăresc de după perdea sau prin vizorul lustruit de atâta folosinţă.  Nimic nu mă suprinde însă mai mult decât cantitatea dar, mai ales, calitatea agenţilor de pază.

Nu cred că există profesie în ţara asta care să aibă o atât de mare diversitate socială ca agenţiile „de pază şi protecţie”. De la foşti sportivi de performanţă la pensionari care moţăie nevinovaţi prin colţuri de farmacie, de la gospodine plictisite la tineri care şi-au făcut stagiul de pregătire pe serverele counter-strike şi de la personaje care şi-au scris biografie pe la serviciul cazier al poliţiei la oameni pur şi simplu disperaţi, pe toţi îi adună şi uneşte sacra sarcină a pazei şi protecţiei.

Totul se păzeşte. Farmaciile, băncile, maşinile de valori, şcolile, fabricile şi uzinele, metrourile, magazinele, cartierele  rezidenţiale, persoanele importante. Ai zice că nimic rău nu se poate întâmpla. Că siguranţa noastră a tuturor este garantată. Deşi dacă  privim în urmă singurele incidente majore în activitatea de pază şi protecţie au fost provocate tocmai de către agenţii de pază aşa cum a fost şi „furtul secolului”. Tocmai de aceea, vazând cantitatea şi calitatea majorităţii agenţilor de pază, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva au fost angajaţi nu să apere obiectivele de hoţi ci sunt plătiţi ca să nu fie ei cei care fură.

Aparatul meu de ras, Gillette al nu ştiu câtelea (descendentul unei vechi dinastii), mă sperie. De două ori. Fizic şi metafizic. Când apăs din greşeală butonul de vibraţii în timp ce mă rad – funcţie pe care de regulă n-o folosesc – aparatul tresăltând pe piele mă duce cu gândul mai departe de cât s-ar cuveni.

„Pe muchie de şuriu” e titlul volumului de versuri cu iz de penitenciar al lui George Astaloş. Nu există nicio legatura între ele, personajele poeziei argotice, mai mult sau mai puţin condamnate penal şi noi, ceilalţi bărbaţi, prizonieri ai industriei cosmetice. Doar statutul comun de încarceraţi.

Nu stiu cand a început prizonieratul. Poate în perioada emancipării femei, în timpul bătăliilor feministe, când bărbaţii şi-au vârât nasul în poşeta femeii pentru a vedea armele inamicului. Atunci e posibil ca bărbatul, hipnotizat de culorile fardurilor şi de textura rujurilor, să se fi lăsat îmbătat de parfumurile tari care emanau în jurul său. De atunci probabil a renunţat la rezistenţă şi asemeni războinicilor, invicibili pe câmpul de luptă, a căzut pradă păcii şi pericolelor ei.

Iar pericolele vin dinspre industria cosmetică care îi atrage irezistibil spre pierzanie asemeni cântecului sirenelor. O nouă lume cuprinde bărbaţi şi femei deopotrivă, o lume în care marketingul şi nu ştiinţa inventează zilnic extracte care pornesc de la bilologic la mineral şi de la organic către fantastic.

De la extractul de muşeţel şi castravete la proteine de perlă şi extractul de kashmir e cale lungă, atât de lungă încât uneori e nevoie de un şoc şi de un răspuns la întrebarea „cum miroase avalanşa?”. Dacă am semăna cu înaintaşii noştri în ale bărbăţiei, probabil am răspunde sec şi poate cam tâmp: avalanşa miroase ca o alunecare de teren, dar de zăpadă.

Ideea noastră despre viaţă se reflectă în oglindă, începând de la modul în care ne vedem în primul rând pe noi, încă de dimineaţa, de la bărbieritul ritualic. Într-un fel priveşti viaţa când în fiecare dimineaţă îţi treci lama unui briceag peste faţă, glotă şi carotidă, la câţiva milimetri şi un tremur de o hemoragie fatală. Şi altfel abordezi lucrurile când îţi înlături de pe obraz spuma călduţă cu un aparat cu trei lame flexibile, urmate de o bandă de aloe vera pentru prevenirea iritaţiilor. Poate că viaţa noastră, a bărbaţilor, nu e chiar de basm. Dar balsam tot e.