Românul e un personaj emotiv dar cu grave tulburări de personalitate. Iubeşte. Dar iubeşte greşit. Îşi iubeşte pământul, ţara, animalele, maşina şi, mai pe la urmă, aproapele. La români iubirea porneşte ca evoluţia. De jos. Şi nu ajunge nicăieri. Ne iubim ţara înaintea oraşului, carul înaintea boilor, câinele înaintea vecinului.

Simţirea şi raţiunea noastră are grave probleme de prioritizare. Iar raporturile noastre bolnave faţă de maşinării spune totul despre oameni.

Românii îşi iubesc maşinile, deşi drumurile te îndeamnă să mergi pe jos. Areroporturile se modernizează pentru stat la sol, nu pentru zbor, pentru că cele modernizate nu sunt pistele, care se termină înainte de a începe, ci sălile de aşteptare. Transportul în comun din România nu se poate realiza decât cu autobuze de ultimă generaţie care merg pe străzi distruse pentru două generaţii de acum încolo. În Budapesta sau Viena îţi poate sări în ochi faptul că autobuzele nu sunt la fel de noi ca ale noastre. Numai că ungurii şi austriecii nu au timp de asta pentru că le văd mai mult din interior decât din exterior, nu ca noi, aşteptându-le în staţii.

Raportul dintre român şi maşină e ştiinţă supremă. E istorie (trădează formarea), economie (defineşte priorităţile financiare), filozofie şi religie (se măsoară în Dumnezeii atribuiţi autovehiculului) şi, mai ales, psihologie socială.

Există trei tipuri de oameni în ţara asta. Cei ca mine, leneşi şi indolenţi, care îşi neglijează maşinile şi găsesc cu greu pedala de acceleraţie de peturile şi ambalajele aruncate prin maşină. Alţii, care îşi spală de două ori pe săptămână maşina, îşi şterg bordul cu silicon şi parbrizul cu soluţie aditivată cu teflon. Şi mai e a treia categorie, a celor care-şi şterg roţile la maşină cu cola ca să le păstreze luciul, au boxele mai bine fixate decât roţile, maieul de pe scaunul maşini mai curat decât cel de pe corp şi, în general, îşi păstrează maşina impecabilă cu „riscul” de a goli scrumiera în intersecţie şi a arunca peturile din mers.

Doar o categorie se simte bine în ţara asta. Să ne bucurăm pentru ea? Mai bine-mi iubesc Fiat-ul nespălat de două luni!

Am aflat ieri, de la o cunoştinţă, despre ocupanţii reşedinţei de procotol de la Scroviştea. Despre faptul că Iliescu o folosea în mod permanent, Băsescu deloc şi că aparţinea odinioară Casei Regale. Ironia istoriei a făcut ca Iliescu să stea mai mult decât regele Mihai în reşedinţa de la Scroviştea. Dar Regele Mihai este urmărit cu insistenţă de astfel de paradoxuri ale destinului. Există o nepotrivire temporală în întrega sa existenţă. Într-o Europă cu prinţii bătrâni şi monarhii aflate în reformare, Mihai e un rege deplin dar care n-a domnit aproape niciodată. De fiecare dată când istoria şi inamicii săi i-au permis îi permite propria viaţă. Ironia a făcut ca, de fiecare dată când ar fi fost probabil să conducă România să îi fie aproape imposibil să o facă. Regele Mihai a fost prea tânăr atunci şi e prea bătrân acum.

Too old to rock-and-roll, too young to die.

Leonard Cohen va sustine un concert la Bucuresti, in 14 iulie, intr-o locatie nespecificata inca.Show-ul de la Bucureşti face parte din turneul mondial „Leonard Cohen World Tour 2008-2009“, primul pe care artistul îl susţine după o pauză de 15 ani.

Varsta cantaretului propriilor versuri, 73 de ani, imi aminteste ca anul acesta vor concerta in Bucuresti si cei de la Alphaville, sub vechea deviza „Forever young”. Forever, forever dar pana cand?!

Două primăveri, în egală măsură, deşi diferit, frumoase. Primăvara lui Tudor Gheorghe şi cea a lui Botticelli.

De atata netuns am si uitat cum suna foarfeca unui frizer. Cum se freaca metalul de metal, in spatele urechii care-si tine respiratia, incremenita de frica.Imi amintesc doar cum bazaie masina de tuns care iti face pielea de gaina, cum se repede briceagul spre fata, sa taie perciunii.

Poti sa incerci o astfel de experienta si in mod virtual. Pentru un efect maxim contecteaza castile si inchide ochii.