S-a produs o minune. Americanii au ales să-i conducă un preşedinte de culoare. Dar în fond ce au ales americanii dincolo de primul preşedinte negru?

Manualele de branding desemnează 12 arhetipuri după care se construiesc/identifică brandurile. Raportat la ele, noul preşedinte american este un magician. S-a plasat – sau a fost plasat de consilieri – ca atare, a fost perceput şi ales în consecinţă. Alegerea lui Barack Obama are în sine elemente mistice, care au depăşit cu mult logica.

Ataşat de Abraham Lincoln, Marthin Luther King şi John F. Kennedy, Omaba s-a afiliat la cei trei mai degrabă mitologic decât istoric, mai mult mistic decât eroic. Într-o campanie electorală împotriva unui erou din Vietnam, accentul a fost pus nu atât pe fapte ci pe simboluri. Istoria reţine personajele, mitologia le foloseşte.

Trimiterea la fondatorii, reformatorii şi ideologii Americii a survenit într-un moment în care Statele Unite resimţeau nu doar efectele unei crize economice prelungite ci şi o profundă criză de personalitate. Apreciat mai degrabă ca orator decât ca retor, Obama a fost criticat pentru lipsa de argumentaţie a discursului său, pentru populism şi demagogie, pentru lipsă de substanţă şi soluţii.

Şi criticii săi aveau dreptate. Fiindcă discursul electoral al noului preşedinte american a fost populat – premeditat sau nu – mai mult cu elemente volatile, cu argumente emoţionale şi spirituale şi mult, mult mai puţin cu soluţii pragmatice la probleme concrete. Dar dacă privim atent criza economică americană vedem că în esenţă e o criză a creditului – a instituţiei sale, mai presus de instrumentul bancar. Şi ce este creditul, motorul capitalismului şi principiul dezvoltării, dacă nu însăşi esenţa mistică – bazată  pe credinţa faptului că banii împrumutaţi vor fi returnaţi şi înmulţiţi – a economiei materiale?

Spectacolului învestirii lui Barack Obama întregeşte campania electorală a magicianului. Este replica neo-reformată, entuziastă şi euforică, a învestirii catolice a unui nou papă. Poate părea o remarcă rasistă, o trivializare şi totodată o erezie. Dar la o scară imensă, adaptată şi dimensionată, învestirea noului preşedinte american a fost o slujbă religioasă dintr-o biserică clişeu a noului creştinism-spectacol al lumii noi: un predicator afro-american, făcând apel la credinţa credincioşilor, acompaniat de coruri de muzică gospel şi aclamat de enoriaşii săi.

Sigur că un întreg concurs de împrejurări au favorizat actuala alegere a actualului preşedinte american – de la prestanţa predecesorului său la criza economică, de la nevoia de schimbare la efectele unui deceniu activ de "politically correct" – dar entuziasmul popular de moment a fost cel determinant.

De aceea americanii au refuzat eroul şi au ales magicianul. În anii ’80 ar fi câştigat Superman, în ’90 alesul ar fi fost Rambo, în anii ’00 alesul a fost Harry Potter.

Va reuşi candidatul magician să fie şi un preşedinte magician?

Publicul asta vrea. Americanii vor o minune.

Frenezia alegerilor din SUA, cu pitorescul personajelor și calitatea discursurilor susținute de aceastea, nu doar că aruncă în desuetudine alegerile noastre generale – care, prin comparație, par niște perechi de șosete murdare  – dar nasc și noi concepte pe piața autohtonă.

Nici nu a fost încă instalat în funcție noul președinte american Barack Obama că domeniu de internet obama.ro a și fost deja cumpărat. Și asta nu e tot. Așa cum rezultă din verificarea făcută pe rotld.ro, cumpărătorul este o anumită doamnă Mariana Barac. Așadar nu e deloc greu de anticipat apariția  viitoarei adresa de email barac@obama.ro. Dacă mai adaug că adresa folosită pentru înregistrare de către doamna în cauză este barac@mărcidesucces.ro, veți înțelege de ce o felicit.Pentru că așa se nasc succesurile.

Spamul, și nu John Mccain, va fi cel mai mare contracandidat al doamnei Barac și al adresei ei.

Pentru românii care se uită doar la cursul  valutar, criza financiară a trecut. Pentru bancherii românii  de abia acum începe. Pentru că cei dintâi i-au devalizat pe cei din urmă.

Asociaţia Română a Băncilor caută o modalitate prin care să poată fi sancţionate persoanele care denigrează  instituţiile bancare. În spatele frământării bancherilor se ascund mişcăriile subterane ale ultimele două săptămâni în care, pe fondul isteriei internaţionale şi în vreme ce toată lumea pierdea bani, singurele domenii care câştigau erau comunicaţiile. Internetul şi telefonia prin intermediul cărora se răspândeau zvonuri privind iminenta prăbuşire a Raiffeisen Bank şi, ulterior, a Băncii Transilvania. Deşi din raţiuni care ţin de structura clienţilor celor două bănci (multe persoane fizice şi IMM-uri, a căror depozite se încardează de regulă în plafonul de garantare al BNR) informaţia era destul de greu de crezut, când auzi astfel de ştiri nu te întrebi dacă  sunt adevărate ci doar unde să-ţi muţi banii. Şi mulţi i-au mutat, în special din Raifeissen, bancă extrem de activă în acestă  perioadă în încercarea de a atrage depozite, adică lichidităţi.Şi, deşi cred că a fost cea mai afectată bancă, nu e singura care suferă de pe urma lipsei de lichidităţi. Majoritatea băncilor româneşti au blocat acordare de credite şi încearcă atragerea disperată de bani. Urmăriţi dobânzile pe care le oferă la depozitele în lei. Ascultaţi cu atenţie motivele pentru care refuză acordarea de credite. Cunosc personal un caz în care un credit de nevoi personale, garantat cu ipotecă, solicitat de o persoană cu o cifră  de afaceri de 3 milioane de Euro pe an, a fost respinsă pe motiv că un card neînchis a generat o datorie de 18 lei.

Economia e un imens perpetuum mobile în care banii trebuie să se învârtă pentru a funcţiona. Nu există în lume nici măcar a zecea parte a banilor care se vechiculează zi de zi. Pur şi simplu nu s-au tipărit şi nu se vor tipări vreodată banii care să acopere valorile fizice ale economiei mondiale. Aceiaşi bani se plimbă din mână în mână, fiecăruia îi revin pe rând aceste lichidităţi. Când însă, dintr-un motiv s-au altul, circuitul banilor se opreşte, începe criza. Banii nu mai ajung la timp şi  o întârziere provoacă o alta până când din acest lanţ al slăbiciunilor veriga slabă, cea care avea mai mare nevoie de lichidităţi, cedează. Economia e un imens Charitas în care banii se înmulţesc mai greu dar care se poate prăbuşi la fel de uşor dacă circuitul încrederii se rupe. Însă la fel de periculos se dovedeşte a fi şi excesul de încredere care împreună cu lăcomia a dus la prăbuşirea AIG. Criza imobiliară care a lovit SUA acum un an a afectat în mod logic finanţatorii, cei care au împrumutat constructorii imobilelor nevândute din lipsă de lichidităţi: bănci, fonduri de investiţii, societăţi de asigurări.

Deşi a traversat oceanul criza economică nu a provocat aceleaşi efecte în Europa. Circusmpecţia, divergenţele de opinie şi birocraţia au salvat, măcar pentru moment, bătrânul continet şi, implicit, pe noi. Dar pericolul nu  a trecut încă.

Scăderea rapidă a o preţului la Euro nu e doar o revenire la normalitate ci şi un simptom pentru o eventuală criză viitoare. Lipsa lichidităţilor a dus deja la scădere preţurilor în domeniul imobiliar. Tot o normalizare aparentă după o creştere aberantă. Numai că dacă sistemul de creditare nu va redeveni funcţional, în ciuda scăderilor de preţuri, nu se vor găsi cumpărători imobiliari şi investiţiile masive din ultimul vor eşua trăgând după ele bănci, fonduri de investiţii, societăţi de asigurare. Circuitul economic e încredere. Cine s-o mai creadă?!

„Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor american particular, însoţit de asistentul lui. A bătut la prima uşa întâlnită şi i-a spus proprietarului: <Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Dacă îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro.> Ţăranul a fugit repede în pădurea din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro.

După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: <Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro. > Ţăranii au dat fuga în pădure, au cules broscuţe şi le-au predat pentru 20 de euro/bucata, investitorului. După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână. Înainte de a pleca, le-a spus: <Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în State. Vă promit, însă, că la întoarcere am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata.> Şi a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei. A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus: <Fraţilor,m-am gândit la o afacere pentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţă. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 35 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi?>

Sătenii s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei degrabă. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată. Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină niciun activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii. Aceasta este povestea crizei, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele businessului bancar.” – primită pe mail.

Acum mai bine de 10 ani, aflat în Opoziţie şi în vizită în Japonia, în timp ce-şi exersa limba de lemn la nivel înalt la o întîlnire româno-niponă, Ion Iliescu l-a pus în grea dificultate pe translatorul român, nevoit să traducă sintagma: propăşirea neamului.

Să fim sinceri, e greu de tradus şi în română, darămite în japoneză, acest termen din categoria „năzuinţă”, „chezăşie”, „precupeţire”, extras din vocabularul de aur al secretarilor de partid.

Propăşirea asta despre care vorbea Ion Iliescu era cea care a făcut din românce mame eroine şi din copiii lor decreţei: dorinţa lui Nicolae Ceauşescu de popula pămîntul cu români stimulînd financiar creşterea numărului de naşteri.

Astăzi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat sentinţa definitivă în procesul intentat de Mariana Dîncu statului român prin care femeia solicita să i se plătească trei indemnizaţii, şi nu una: cîte o indemnizaţie pentru fiecare dintre cei trei copii ai săi rezultaţi dintr-o singură naştere. Sigur că mama tripleţilor avea dreptate şi nu ar fi trebuit să treacă un an de procese să se constate evidenţa: faptul că indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului se acordă – aşa cum îi zice şi numele – pentru creşterea copilului, nu a naşterilor. Dar, aşa cum nu poţi traduce limba de lemn, nu poţi înţelege nici mintea de cauciuc a funcţionarilor care au decis pe dos.

Raportat la scară planetară, mai ales în momentul actualei crize financiare mondiale, nimeni nu va ţine minte mîine cazul femeii din Alba-Iulia şi al celor trei copii ai ei.

Legătura dintre Mariana şi Alba-Iulia şi finanţele mondiale, dintre atom şi univers, e făcută tocmai de cei trei copii născuţi de femeie şi funcţionalitatea sistemelor de asigurări sociale.

Aceştia sînt termenii în care se va judeca viitorul unei planete în care scăderea natalităţii va crea mari dileme economice generaţiilor următoare, în care populaţia activă va fi copleşită de cea inactivă, pe care va fi nevoită să o susţină. Dacă nu avem imaginea de ansamblu, îngrijorarea poate părea exagerată, la fel ca şi comparaţie. Priviţi însă puţin spre est şi faceţi un calcul simplu. Cum va arăta China peste 20 de ani, cînd singurul copil permis de legea chineză va fi nevoit să susţină doi părinţi pensionari, poate şi un unchi şi o mătuşă? Înmulţiţi acum cu populaţia Chinei. Sau trebuia să spun propăşiţi?

Românul e un personaj emotiv dar cu grave tulburări de personalitate. Iubeşte. Dar iubeşte greşit. Îşi iubeşte pământul, ţara, animalele, maşina şi, mai pe la urmă, aproapele. La români iubirea porneşte ca evoluţia. De jos. Şi nu ajunge nicăieri. Ne iubim ţara înaintea oraşului, carul înaintea boilor, câinele înaintea vecinului.

Simţirea şi raţiunea noastră are grave probleme de prioritizare. Iar raporturile noastre bolnave faţă de maşinării spune totul despre oameni.

Românii îşi iubesc maşinile, deşi drumurile te îndeamnă să mergi pe jos. Areroporturile se modernizează pentru stat la sol, nu pentru zbor, pentru că cele modernizate nu sunt pistele, care se termină înainte de a începe, ci sălile de aşteptare. Transportul în comun din România nu se poate realiza decât cu autobuze de ultimă generaţie care merg pe străzi distruse pentru două generaţii de acum încolo. În Budapesta sau Viena îţi poate sări în ochi faptul că autobuzele nu sunt la fel de noi ca ale noastre. Numai că ungurii şi austriecii nu au timp de asta pentru că le văd mai mult din interior decât din exterior, nu ca noi, aşteptându-le în staţii.

Raportul dintre român şi maşină e ştiinţă supremă. E istorie (trădează formarea), economie (defineşte priorităţile financiare), filozofie şi religie (se măsoară în Dumnezeii atribuiţi autovehiculului) şi, mai ales, psihologie socială.

Există trei tipuri de oameni în ţara asta. Cei ca mine, leneşi şi indolenţi, care îşi neglijează maşinile şi găsesc cu greu pedala de acceleraţie de peturile şi ambalajele aruncate prin maşină. Alţii, care îşi spală de două ori pe săptămână maşina, îşi şterg bordul cu silicon şi parbrizul cu soluţie aditivată cu teflon. Şi mai e a treia categorie, a celor care-şi şterg roţile la maşină cu cola ca să le păstreze luciul, au boxele mai bine fixate decât roţile, maieul de pe scaunul maşini mai curat decât cel de pe corp şi, în general, îşi păstrează maşina impecabilă cu „riscul” de a goli scrumiera în intersecţie şi a arunca peturile din mers.

Doar o categorie se simte bine în ţara asta. Să ne bucurăm pentru ea? Mai bine-mi iubesc Fiat-ul nespălat de două luni!