Campionii tragediei

„Oricat demult as vrea sa ma prefac ca nu ma intereseaza, sunt prea gras ca sa par tragic. Dar sunt tragic. Si sunt gras. Insa si mai ridicol ar fi sa incerc sa slabesc pentru a intra in rolul care mi l-a harazit destinul. Ca un superman alergand dimineata prin parc in speranta ca spre seara va intra in constumul potrivit rolului sau. Eu nu sunt asa. Recunosc: sunt gras. Si intreg ridicolul existentei umane se opreste la marginea fiintei mele grase.

Cine sa creada in martirajul meu? Martirii sunt slabi, cu obrajii supti, pielea palida, parul transpirat si rar lipit de cap, privirea patrunzatoare (sau poate sfarsita, in functie de perioada suferintei). Asa ar trebui sa arate acesti atleti ai suferintei, campionii durerii si performerii mantuirii. Cine isi poate inchipui un Isus gras, gafind de efort in timp ce urca Golgota, soldatii romani luptandu-se cu trupul greu de urcat pe cruce, carnea grasa a corpul rastignit atarnand grotesc?

Dintr-un motiv sau altul suferita presupune corpuri lemnoase, descarnate, dezhitratate, lipsite de vlaga, epuizate de atata suferinta. Se crede ca tristetea e insotita de lipsuri, saracie, boli incurabile, sentinte inatacabile ale existentiei. E aproape patologic: personajele tragice sunt stravezi de atata slabiciune

Iar eu, priveste (!), pleznesc de atata aparenta bunastare. Cine sa creada in tristetea mea cand da cu ochii de rotunjimile mele. Mai rau chiar, se considera, nu stiu din ce motive, ca oamenii grasi sunt bonomi, joviali si plini de viata. Ce e asta?O gluma facuta de vreun slabanog? Sau de vreun grasan care se crede amuzant, jovial si plin de viata? Eu unul nu sunt deloc amuzant. Nici n-as putea sa fiu. Sunt chiar asa cum nu par: tragic. ” Gabriel (personaj – alter ego al subsemnatului ?! – din romanului neterminat „Suprasarcina”)