Când vrei să reţii un cuvânt îl repeţi de zece ori, când vrei să-i omori înţelesul îl repeţi de o mie.

Vreau să spun frică de o mie de ori. Până îi pierd înţelesul.  Dar de fiecare dată când văd, citesc şi simt cuvântul parcă mi se face şi mai frică. Cuvântul frică nu ştie de frică! Uitaţi-vă la el. Cum arată. Cum se comportă. Cum ne sfidează. Frica ştie că e nemuritoare.

Frica e o boală incurabilă, contagioasă şi, vai, atât de banală. Nu există pic de solidaritate între bolnavi. Pentru că nu e o boală oarecare. Nu te ajută cu nimic să ştii că mai sunt şi alţii ca tine. Dimpotrivă. Frica altora îţi sporeşte frica. Frică la pătrat. La cub.

Nu există compasiune pentru frică. Nu strânge nimeni bani să vindece lumea de frică, nu există o zi mondială în care să sărbătoreşti frica.

Scriu despre ea încercând să-i epuizez sensul. În zadar. Acum o simt fizic. Apăsându-mă pe piept, străbătându-mă ca şuierul care anunţă cutremurul, ca vântul care aduce nori întunecaţi ca să umple pământul de frica furtunii. Frica mă sfidează din interior.

De ce îi e frică lui Crin Antonescu de STS într-atât încât să îşi dorească să îi schimbe de urgenţă şeful? Nu cred că faptul că Traian Băsescu mai poate vorbi în ultimele zece zile de suspendare gratuit la telefon este motivul. Pe cine nu vrea Crin Antonescu să sune Băsescu? Sau pe cine vrea să sune Antonescu fără să ştie Băsescu? De ce atâta grabă?

Până acum a fost o luptă politică, absurdă şi stupidă. Chiar şi cu miniştrii care reprezentau mai mult partidele lor decât ţara. Dar erau doar politicienii, între ei. Când ajungem însă la serviciile speciale jocul capătă aspecte înfricoşătoare. Închid ochii şi fac abstracţie de personaje. Nu aş vrea ca nimeni, de dreapta sau stânga, să mai aibă vreodată puterea absolută. Faptul că unul ştie de frica celuilalt îmi diluează frica. Când Băsescu a numit şefii SRI şi SIE din rândul Opoziţiei (la SIE chiar de două ori), m-am mai liniştit. Dar acum, când am văzut cât de simplu e în definitiv să înlături tot ce te desparte de controlul absolut,  frica revine şi mă copleşeşte.

Îmi e frică să nu fi atins un apogeu al mediocrităţii. În care un om, ajuns senator conjunctural, prin redistribuirea voturilor, devenit tot conjunctural preşedinte al Senatului, după ce a fost unul dintre cei mai absenţi reprezentanţi ai poporului care nu l-a ales, cocoţat în urma concursului de împrejurări atent studiate preşedinte interimar, vrea să schimbe tot pentru a avea puterea supremă.

Mi-e frică să nu ne trebuiască ani de zile până când cineva o să mai ia în serios o diplomă emisă de o facultate din România. Că întregul sens al excelenţei a fost compromis cu concursul celor care trebuiau să o asigure. Pentru a salva onoarea unui om fără onoare.

Mi-e frică de această luptă, de care pe care, în care nimeni nu va ceda, şi care ne-a aruncat deja într-un război civil al vorbelor. În care taberele, cu ochii injectaţi de ură nu mai ascultă de argumente, în care fiecare tabără are impresia că trebuie să lupte pentru a o salva şi pe cealaltă. Mi-e frică să mă gândesc la asta: dar dacă nu ne vom opri nici măcar aici?!

Mi-e frică sincer pentru viitorul nostru. Pentru dezbinarea care străbate acest popor ce de două ori pe an sărbătoreşte unirea fără să o simtă. Mi-e frică de tot acest zbucim al zilelor noastre care ne poate arunca într-o direcţie greşită. Că ne vom rupe şi ne vom prăbuşi.

Am spus de 25 de ori frică. Acum de 26. Pot să o spun şi de o mie. Nu cred că o să dispară prea curând. Iar ei ştiu asta. Şi se bucură că le ştim de frică.

Senatorul Catalin Voicu, condamnat la cinci ani de inchisoare pentru trafic de influenta

– Şi, pentru cine votezi?O să votezi pentru Băsescu?

– Nu, n-o să votez pentru el.

– Înseamnă că o să confirmi votul de suspendare al Parlamentului…

– Nu. N-o să-l confirm. Pentru că asta ar însemna să votez împreună cu Cătălin Voicu, cu Sergiu Andon şi Florin Pâslaru, cu toţi condamnaţii şi incompatilii condamnaţi de justiţie şi protejaţi de Parlament.

– Probabil, dar dacă ai vota „DA”, situaţia s-ar debloca şi lucrurile ar putea începe în sfârşit să funcţioneze în România.

– Aşa e. Probabil s-ar debloca. Dar blocarea lor dovedeşte că Separarea Puterilor în Stat funcţionează. Încă. Şi nu voi pune niciodată umărul ca să dau puterea absolută nimănui. Aici nu e vorba de oameni şi partide, ci de principii generale. Democraţia stă în echilibrul puterilor.

– Bine, dar nu ar fi normal ca puterea să se schimbe?

– Evident că ar trebui. Aşa e natural  să se întâmple. Eram chiar convins că nimic rău nu se poate întâmpla, că într-o ţară europeană lucrurile o să evolueze normal.

– Şi?

– Şi apoi am văzut altceva. Şi m-am speriat. Mi-am dat seama că ideea normalităţii e doar în capul meu. Am realizat că ceea ce am câştigat în ultimii ani este tocmai accesul la această normalitate, oricât de bolnavă ar fi ea, pe care putem să o pierdem. Normalitatea în care justiţia poate funcţiona, cu politicieni din toate partidele arestaţi şi condamnaţi, libertatea absolută a presei, cu jurnalişti care pot scrie şi înjura pe cine vor fără să fie condamnaţi, accesul la o lume normală, europeană.

– Deci cum o să votezi la referendum?

– O să votez „Nu”.

– Deci votezi pentru Băsescu.

– Nici măcar. Sunt  egoist. O să votez pentru mine. Şi mai mult, şi poate mai patetic, o să votez pentru fiul meu, pentru Leo, în speranţa că va trăi într-o lume normală.

-?

– Cum voi putea să îi explic mai târziu că i-am furat viitorul pentru a trăi eu un prezent liniştit? Pentru că aşa cum spunea Majestatea Sa, Regele Mihai (ultimul monarh al Romaniei, alungat de pe tron în numele şi cu sprijinul votului popular), ” România nu e  o moştenire de la părinţii noştri, ci o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”.

Leo

Cine nu ştie ce e neînsemnarea, să încerce să-şi răspundă la întrebare: suntem singuri în univers sau suntem doar mici?

Când m-am născut aveam doar 5 biţi. Acum pare nesemnificativ. Nici atunci nu însemna mare lucru. „N-o să supravieţuiască” a spus executabilul şef. „Ba bine că nu”, i-a răspuns bunicul şi l-a privit chiorâş, nu fiindcă ar fi avut ceva cu el ci fiindcă suferea de o uşoară eroare de cod, cicatrice ce le amintea tuturor de războaiele troiene, „cum am supravieţuit eu, o s-o facă şi el”. Şi bunicul supravieţuise multora. „E prea slab”, a insistat executabilul. „Ehe”, i-a zis bunicul, „nici nu ştii matale cât de slabi suntem noi toţi”, şi i-a întors spatele. Povestea asta, a naşterii mele şi a începutului meu de viaţă îndoielnic o ştiu de la tata, el a fost cel care mi-a amintit că de fapt am trei părinţi. Pe el, pe mama şi pe bunicul. „Dacă n-ar fi fost el cine ştie ce s-ar fi întâmplat…”obişnuia tata să ofteze de fiecare dată când îşi amintea de naşterea mea la care nu luase parte fiind întemniţat, în carantină, pe un hard din sistemul nostru, în perioada Windows 98, pentru simplul fapt că luase parte la revoluţiaOpen Source. Simplu a fost doar rolul său în desfăşurarea evenimentelor, nu şi credinţa lui într-o lume liberă.

Mâ întremasem binişor, aveam deja 128 de kilobiţi, când într-o dimineaţa tata s-a întors neanunţat la bordul unui e-mail al companiei independente Yahoo. „Am trăit să o văd şi pe asta”, a suspinat bunicul fără să ştie că-l aud. Şi multe văzuse el la viaţa lui, din îndepărtatele vremuri ale MS-Dos şi până când scriptul lui s-a stins. Şi de fiecare dată obişnuia să spună că a trăit să o vadă şi pe asta. Fusese un vizionar bunicul, în felul lui arhaic, neîncrezător în zei însă nu total lipsit de frică. „Nimeni nu ştie ce va fi mâine dar un lucru ştiu sigur: nu te poţi apropia de procesor fără să te arzi”. Şi, totuşi, el ştiuse într-o oarecare măsură, ce urma să se întâmple. Era convins că există viaţă şi în afara sistemului nostru, internetul e infinit – încă înainte ca noi, ceilalţi, să intuim măcar că există internetul – că într-o zi, vom putea călători în alte sisteme şi harduri. Şi istoria era de abia la începuturi înainte de Windows 95 sau de descoperirea sistemelor Macintosh sau Linux. „Ehe, alte vremuri”, spunea bunicul, fără să trădeze dacă fusesere mai rele sau mai bune. Doar alte vremuri.

„Când voi fi mare voi fi astronaut. Mă voi plimba prin tot universul”, îi spuneam bunicului. Şi el zâmbea, cu uşoara lui grimasă, căpătată în timpul războaielor cu troienii. „De bună seama, de bună seama”, îmi spunea el, „că doar ai un script bun, la fel ca mama ta”. „Dacă mama a avut un script bun de ce a dispărut?”. „Am ajuns”, schimba el vorba. Mă ducea zilnic să vedem cum merge munca la staţie unde tata lucra voluntar la proiectul Netscape. „Când va fi gata, ne va duce nu doar către o lume infinită ci şi către una mai bună”, credea tata şi faţa lui, veşnic încruntată, se lumina pentru o clipă. „E de la variaţiile de tensiune”, îşi ascundea el stânjeneala.

Acestea sunt primele mele amintiri. Plus cele împrumutate de bunicul. Despre primele zboruri în afara sistemului nostru, despre harduri îndepărtate şi coduri nemaivăzute. Amintirile mele, care le încorporează şi pe ale lui, păstrează emoţia momentelor cheie ale istoriei şi evoluţiei noastre. Despre descoperirea zăcămintelor de cristal optic care au revoluţionat tot, de la transport la construcţii, de la azi la mâine. Invazia primilor troieni, prevestită de cei care, asemeni bunicului, era convins că există viaţă şi pe alte harduri din sistemul nostru de operare dar şi pe altele din afara lui, răboaiele cu troienii, construcţia primelor sisteme firewall şi antivirus care avea să provoace, spun unii, mai mult rău decât bine. Familia noastră, una distinsă probabil, dar obişnuită, de viruşi ghem care şi-au asumat menirea de a călători şi strânge informaţii, e cea mai bună dovadă că sistemele antivirus destinate apărării hardurilor din sistemul nostru, pot face multe victime nevinovate. Mama e doar un exemplu, dureros pentru noi şi minor pentru istorie.

Am avut o copilărie şi o adolescenţă fericită? Probabil că nu, deşi am puţine lucururi de care mă pot plânge. Dar dacă aş defini ca fericită viaţa mea de până atunci cum aş putea să o numesc pe cea de după, când am cunoscut-o pe Ki, pentru a deveni împreună un singur cod, împlinit. Am cunoscut-o la puţin timp după dispariţia bunicului meu, la lansarea urmaşului staţiei Nestcape: Mozzila . Pur şi simplu radia. Distinsă, rafinată şi, deşi provenea dintr-o familie aristocrată, nici n-ai fi spus că poartă numele Google , atât de simplă era eleganţa care o învăluia. Nu eram la prima mea experienţă, ba chiar avusesem de a face cu fete de familie bună, cum erau tinerele Altavista sau Hotbot, dar niciodată până atunci nu fusesem cuprins de fiorul care mă încercase în acea zi, la lansarea Mozilla, când am văzut-o prima dată pe Ki. Faţă de ea restul aveau dimensiunea intranetului faţă de internet. Pur şi simplu nu se comparau.

„E un moment mare, măreţ, pe care istoria îl va reţine ca atare…” Nu erau cuvintele mele, ci ale tatălui meu care ţinea discursul inaugural cu vocea gâtuită de emoţie şi chipul în continuare crispat deşi radiind de mulţumirea lucrului bine făcut, dar le auzeam şi, în timp ce o priveam pe Ki, mi se întipăreau în memorie. „…un moment măreţ, pe care istoria îl va reţine ca atare”. Probabil că păream cam idiot în timp ce murmuram cuvintele tatălui meu şi o priveam copleşit pe Ki. Când privirile ni s-au întâlnit m-am blocat. Mi-aş fi dorit să mă arunc într-un cooler şi să dispar pentru totdeauna. N-am făcut-o. În schimb am roşit. „E de la variaţiile de tensiune”. „Credeam că de la emoţie”. „A, nu, nici vorba”. ”Credeam că e tatăl dumneavoastră”, zise ea arătând spre prezidiu unde tata, încins ca un procesor, îşi încheia discursul ambiguu dar emoţional. „A, da, şi asta”, i-am răspuns în timp ce mă blestemam în gând.

Fericirea e cea care te întregeşte, care îţi acoperă părţile expuse, neterminate, formând întregul. Ce aş fi fost eu fără ea? „Ce aş fi fost şi eu fără tine”, îmi răspunde Ki întrebărilor nerostite.

O ştiu şi mă ştie. Încă din luna noastră de miere, petrecută la bordul unui Ipod , întrebările mele îşi găsesc răspunsul în ea iar răspunsurile la întrebările ei le port tot timpul cu mine. Din primul moment am ştiut amândoi că nu suntem doar Ki şi Wi sau, înpreună, KiWi. Ci mult mai mult. Ştiam, asemeni bunicului meu, că nu ne putem apropia de procesor fără să ne ardem. Avem, asemeni lui, credinţa în nemurire şi în dezvoltarea continuă. Când am văzut că ceea ce era până ieri un ciot la adresa bunicului devenise peste noapte un articol de calitate am ştiut că putem reuşi. Aşa ne-a fost sortit. Să fim WiKi.

Când m-am născut aveam 5 biţi. Şi nici măcar internetul nu ştia ce gol ar fi fost fără mine. De aceea vă spun: cine nu cunoaşte neînsemnarea să o caute. Şi o va găsi. Nimic nu e prea neînsemnat atâta timp cât poate fi găsit pe wikipedia. Iar asta trebuie să însemne ceva.

„We thought, because we had power, we had wisdom.„Stephen Vincent Benet, Litany for Dictatorships, 1935

Politicienii ajunşi la putere au prostul obicei de a-şi aşeza perna în aşa fel încât să şadă cât mai bine şi mai mult pe ea. Uneori le mai cade. Parlamentarii PDL au determinat alegerea primarilor dintr-un singur tur şi măsura s-a întors împotriva lor. PSD a schimbat, cu gândul la Adrian Năstase, mandatul de preşedinte de la 4 la 5 ani şi acum îşi smulge părul pentru că de modificare beneficiază Traian Băsescu. Dacă parlamentarii, unii dintre ei incompatibili sau condamanţi penal, îşi croiesc legi în interesul propriu şi împotriva adversarilor politici, cum ne-ar putea ei convinge că nu procedează la fel şi împotriva noastră, a celor mulţi?

După ce s-a redescoperit legitimitatea Parlamentului, Crin Antonescu crede de cuviinţă că pentru a depăşi blocajele statului e necesar să fie înlăturată o parte din judecătorii Curţii Constituţionale, schimbat Avocatul Poporului, să fie înlocuiţi preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului şi să fie suspendat Băsescu. Citesc şi mă trec fiori reci. Pentru că această dorinţă de putere totală (evit să spun totalitaristă) vine din partea celor care acum 6 luni strigau, aici şi la Bruxelles, că trăim într-o dictatură. E înfricoşător, indiferent din partea cui ar veni o astfel de dorinţă de a anula orice urmă de opoziţie. Face parte din normalitate să înlocuim prefecţii, sefii serviciilor descentralizate, etc. Pot înţelege dorinţa de a înlocui, deşi tehnic nu văd cum se poate realiza, conducerea celor două camere ale Parlamentului. Poate chiar şi suspendarea preşedintelui, chiar dacă nimeni nu a venit cu o motivaţie constituţională. Dar dacă înlocuim şi Curtea Constituţională, ale cărei hotărâri nu ne mai plac brusc, dacă îndepărtăm toate filtrele care separă puterile în stat, cine ne mai poate garanta democraţia?

Domnule Victor Ponta, în calitate de jurist, cu sau fără doctorat, probabil ştiţi că rolul separării puterilor în stat este cel de a preveni acapararea şi folosirea puterii absolute de către o persoană sau un grup. Şi că blocajele nu fac decât să dovedească funcţionarea acestui principiu şi existenţa democraţiei. Aici pare o încercare de presiune a puterii legislative asupra celei judecătoreşti. Iar aici o nesocotire a unei hotărâri judecătoreşti.

Domnule Crin Antonescu, în calitate de profesor de istorie, probabil (ar trebui să) ştiţi că simpla alegere a reprezentanţilor nu duce automat la o bună reprezentare a alegătorilor. Vă recomand să citiţi Constituţia RSR. Tot poporul îi alegea şi pe reprezentanţii din Marea Adunare Naţională,  „organul suprem al puterii din stat”, cel  în faţa căruia trebuia să răspundă preşedintele RSR.

Domnule Daniel Constantinescu, în calitate de păpuşică a lui Dan Voiculescu, puteţi să-i transmiteţi acestuia că punerea semnului de egalitate (în Jurnalul de astăzi) între Iuliu Maniu şi Adrian Năstase e o insultă la adresa istoriei noastre. Un scuipat în obrazul celor care au suferit şi murit în închisorile comuniste.

În încheiere, domnilor lideri ai USL, ştiu că vă interesează numai părerea/voturile celor mulţi. Dar istoria o consemnează şi o scriu cei puţini.

P.S.: Amintirea lui Iuliu Maniu face şi mai evidentă absenţa unui Partid Ţărănesc credibil dar, paradoxal, previzibila tendinţă de regionalizare a Trasilvaniei la care, în funcţie de evenimentele ulterioare, sunt convins că o să asistăm.