Statul e corupt, prost, incompetent, leneş, ostil. Dar statul e o entitate abstractă, materializată de cei care o reprezintă şi întruchipează zi de zi: politicieni şi funcţionari. Am fi putut trăi mai bine? Cu siguranţă. De ce nu trăim? A cui e vina? A noastră, a fiecărui din noi, şi a celor care ne conduc de 20 de ani. Dar, fiecare popor are conducătorii pe care îi merită. Îi înjurăm, dar îi alegem de fiecare dată. Unii sunt în politică dinainte de a mă naşte eu, alţii au ajuns la al 4 şi al 5-lea mandat în Parlament. Şi nu poţi să faci de fiecare dată aceeaşi prostie şi să te aştepţi la rezultate diferinte.

Tensiunile sociale de astăzi sunt parte a alegerilor şi percepţiilor noastre, covârşitor greşite. A felului nostru de a fi şi de a gândi. A actualului Guvern care ia decizii târzii şi contradictorii. A Opoziţiei care inflamează opinia publică fără să aibă nicio soluţie alternativă. A jurnaliştilor care se pare că au găsit întruchiparea răspunsului suprem la criza actuală în filozofia muzicală de tip B.U.G. Mafia. A noastră, a celor care aşteptăm după 20 de ani, de la stat, democraţie, libertate şi prosperitate.

E o problemă de percepţie gravă. Pe care am subliniat-o şi cu altă ocazie. Totală lipsă a simţului civic, absenţa aproape completă a conştiinţei colective, indiferenţa faţă de proprietatea comună, dubla măsură pe care o aplicăm când e vorba de casa noastră şi când e vorba de ţara noastră.

Supremă ipocrizie, principala caracteristică a acestui popor, a cărui zi naţională e Marea Unire, e tocmai lipsa de unitate. Scindarea dintre bugetari şi privaţi, falia care se deschide între cele două Românii, trădează frumoasele noastre minciuni.

Ca tată al unui copil nenăscut încă şi plătitor de ipoteci până după majoratul acestuia, ca fiu a doi pensionari (unul dintre ei invalid dar care, în ciuda handicapului, şi-a dus munca la bun sfârşit) cu venituri modeste, direct şi profund afectat de actualele măsuri, nu pot totuşi să nu remarc şi în cazul de faţă dubla măsură pe care o aplicăm realităţii.

Pentru un popor care consideră că și copiii trebuie să muncească, să aducă bani în casă şi să contribuie cot la cot cu ceilalţi  la bugetul familiei, aplicăm diferit măsura când e vorba de societate în ansamblul ei. Dacă familia nu are bani pentru tot ce îşi doreşte, îşi restrânge cheltuielile, dar când vine vorba de bugetul comun, statul ar trebui să procedeze diferit. În fond, reducerea dramatică a cheltuielilor bugetare  înseamnă să cheltui mai puţin din banii pe care nu îi ai. E o problemă de percepţie. Românii spun că statul le ia din bani, pe când corect ar fi că le dă mai puţin.

Luat individual, fiecare caz afectat de viitoarele măsuri poate fi dramatic. Dar o şi mai mare dramă e că nimeni nu depăşeşte stadiul propriei şi actualei nevoi. Copiii noştri vor primi, probabil, aşa cum ne dorim, pe mai departe pamperşi de la stat, cu riscul creşterii datoriilor viitoare. Să trăim bine. Măcar azi. Că mâine vom mai vedea ce va fi.Vor avea acum scutece, cu riscul de a rămâne în curul gol pe mai târziu. Pentru că, aşa cum spunea o parodie după Barbu Ştefanescu Delavrancea din perioada comunistă: datoriile nu sunt ale mele, ci a urmaşilor, urmaşilor noştri.

Vor creşte mari şi frumoşi pentru a plăti datoriile asumate acum şi să contribuie la fondul de pensii al unei mase gigant de pensionari. Adică  noi, actuala clasă de decreţei, cea mai mare generaţie pe care a avut-o şi mutilat-o vreodată România.

Astăzi am donat sânge în cadrul unei acţiuni iniţiate de către Federaţia Română de Rugby. Şi mi s-a  urcat la cap sângele când am văzut ineficienţa economică a mencanismelor de stat.

Pentru o acţiune la care erau aşteptaţi puţin peste 20 de donatori, Centrul de Transfuzii Bucureşti (bănuiesc că de ei e vorba) au deplasat nu mai puţin de 7 persoane (şapte)! O doamnă mi-a dat un formular şi mi-a luat temperatura, o altă doamnă mi-a luat tensiunea şi o a treia mi-a recoltat câteva picături de sânge pentru a-mi determina grupa de sânge. Al patrulea angajat, un domn, mi-a zâmbit doar. Probabil era şoferul. La o altă masă, o altă doamnă (dintre cele două , nu ştiu ce făcea cealaltă) mi-a înmânat carnetul de donator care cuprindea doar numele şi data donării. Semn că data viitoare, o altă doamnă, îmi va determina din nou grupa sanguină. Şi aşa am ajuns în cele din urmă, cu proaspătul meu carnet de donator, la cea de a şaptea persoană, o doamnă simpatică, cea care de fapt se ocupa de recoltare, la două aparate simultan.

Dacă mai calculăm că cele şapte persoane s-au deplasat (şi au primit un spor de deplasare) cu cel puţin două maşini, şi pentru fiecare donator statul plăteşte 7 bonuri de masă (nu cunosc valoarea  bonurilor, deoarece au fost donate în cadrul acţiunii unei familii nevoiaşe), plus o zi liberă acordată de stat donatorului şi plătită de angajator, tind să cred că fie aparatul de stat e ineficient,  fie sângele românului are o valoare de piaţă exagerată.

Nu vreau să arunc cu piatra în toţi bugetarii activi, dar câţi oameni  ar fi fost necesari/deplasaţi pentru această acţiune, dacă ar fi fost organizată de un organism privat?

„Am ajuns la concluzia că românii sînt geniali luaţi individual, dar împreună sînt o catastrofă, pe bune! Nu ne ies chestiile colective. Pentru că tot timpul unul se crede mai deştept, vrea să-i dea în cap ăluia care se crede el deştept şi tot aşa. Datul la gioale e specialitate românească!”, este concluzia lui Alex Leo Şerban, într-un interviu acordat Mariei Andrieş, pentru Gazeta Sporturilor. Vă invit să-l  citiţi integral.