"Ce faci aici?", îl întreabă vigeiţa (o "ce faci, fată?!") de la 1 Music pe tânăr . "Bine", răspunde tânărul, puţin cam tâmp. "Te distrezi?", insistă fata. "Da, mă distrez", răspunde el apatic. "Cu cine ai venit?". "Cu gaşca" ."Ai prietenă?"."Nu"."De ce n-ai?" "…….". "Ce melodie vrei să dedici şi cui?" "Armin van Bueeren, pentru toţi colegii mei de la construcţii, anul II. "Deci Armin van Goghăn să fie".

Ca jurnalist cu ceva experienţă în spate am strâmbat din nas la ideea predării – în anul II, Comunicare, SNSPA – a unui curs de jurnalistică  de către un filolog pur sânge. Şi asta nu fiindcă era filolog, ci fiindcă întreg cursul – opţional, de altfel- menţiona exclusiv scriitori care au activat şi în mediul jurnalistic, de obicei la nivel de articole de opinie. Valoroşi, desigur – fiindcă vorbim de Eminescu, Arghezi sau Bogza – dar publicişti nu jurnalişti în adevăratul înţeles al cuvântului. Mai mult intelectuali decât altceva. Altfel, cursul era frumos dar inutil.

Cu atât mai strident pare acum cursul de jurnalistică, când prin redacţii bântuie fantoma inculturii. Sigur că ziariştii nu trebuie să fie neapărat oameni de cultură , la o adică ar fi chiar periculos. Dar priviţi de exemplu roiul de ziarişti care-l însoţeşte pe Gigi Becali ca un nor de muşte un căcat, auziţi-i cum gâgâie, mâcâie şi hăhăie în dialogul onomatopeic cu acesta,
în speranţa că vor scoate ceva suculent. Singura scuză ar fi că, din raţiuni hermeneutice, redacţiile au organizat o amplă selecţie a celor care pot dialoga cu G.B.. Lipseşte însă miza.

Şi aici nu e vorba de tablodizare – deşi mulţi dintre cei care stâmbă din nas la ideea de Dan Diaconescu citesc Libertatea, ascunsă între coperţile Dilemei Vechi – ci de lipsa unui filtru care să cearnă şi să valideze.

Cu adevărat grav în această breaslă, în care prea multă lume scrie şi prea puţină mai citeşte, e că normele jurnalistice sunt moi, chiar pe jeantă. Căci articolele de informaţie nu mai sunt demult relatări concise, piramidal răsturnate, ale stării de fapt, de când spiritul părerismului liber transformă într-o mică poveste cu inserţii personale ale autorului (regăsite în alte o mie de articole "originale") până şi un accident rutier.

Academia Caţavencu nu e mai e de mult amuzantă. Nici nu mai are cum. Mulţi dintre cei care o scriu – unora le-au murit deja două ţestoase de când o fac- au devenit mai bogaţi decât cei pe care îi înfierau mai ieri. Cei care încă sunt mai bogaţi decât ei, îi plătesc. Şi apoi mai îmbătrânesc şi glumele odată cu autorii lor, devin clişee şi mai apoi ticuri, iar când umorul nu mai e credibil, din ironii transpare frusta răutate. Dar nu disperaţi. Vom găsi în fiecare ziar lucruri de râs.

De aceea, le dedic celor care încă mai ascultă muzică de calitate, un van Goghăn care mi-a înseninat zilele: terasa cafenelei de noapte.