"Ce faci aici?", îl întreabă vigeiţa (o "ce faci, fată?!") de la 1 Music pe tânăr . "Bine", răspunde tânărul, puţin cam tâmp. "Te distrezi?", insistă fata. "Da, mă distrez", răspunde el apatic. "Cu cine ai venit?". "Cu gaşca" ."Ai prietenă?"."Nu"."De ce n-ai?" "…….". "Ce melodie vrei să dedici şi cui?" "Armin van Bueeren, pentru toţi colegii mei de la construcţii, anul II. "Deci Armin van Goghăn să fie".

Ca jurnalist cu ceva experienţă în spate am strâmbat din nas la ideea predării – în anul II, Comunicare, SNSPA – a unui curs de jurnalistică  de către un filolog pur sânge. Şi asta nu fiindcă era filolog, ci fiindcă întreg cursul – opţional, de altfel- menţiona exclusiv scriitori care au activat şi în mediul jurnalistic, de obicei la nivel de articole de opinie. Valoroşi, desigur – fiindcă vorbim de Eminescu, Arghezi sau Bogza – dar publicişti nu jurnalişti în adevăratul înţeles al cuvântului. Mai mult intelectuali decât altceva. Altfel, cursul era frumos dar inutil.

Cu atât mai strident pare acum cursul de jurnalistică, când prin redacţii bântuie fantoma inculturii. Sigur că ziariştii nu trebuie să fie neapărat oameni de cultură , la o adică ar fi chiar periculos. Dar priviţi de exemplu roiul de ziarişti care-l însoţeşte pe Gigi Becali ca un nor de muşte un căcat, auziţi-i cum gâgâie, mâcâie şi hăhăie în dialogul onomatopeic cu acesta,
în speranţa că vor scoate ceva suculent. Singura scuză ar fi că, din raţiuni hermeneutice, redacţiile au organizat o amplă selecţie a celor care pot dialoga cu G.B.. Lipseşte însă miza.

Şi aici nu e vorba de tablodizare – deşi mulţi dintre cei care stâmbă din nas la ideea de Dan Diaconescu citesc Libertatea, ascunsă între coperţile Dilemei Vechi – ci de lipsa unui filtru care să cearnă şi să valideze.

Cu adevărat grav în această breaslă, în care prea multă lume scrie şi prea puţină mai citeşte, e că normele jurnalistice sunt moi, chiar pe jeantă. Căci articolele de informaţie nu mai sunt demult relatări concise, piramidal răsturnate, ale stării de fapt, de când spiritul părerismului liber transformă într-o mică poveste cu inserţii personale ale autorului (regăsite în alte o mie de articole "originale") până şi un accident rutier.

Academia Caţavencu nu e mai e de mult amuzantă. Nici nu mai are cum. Mulţi dintre cei care o scriu – unora le-au murit deja două ţestoase de când o fac- au devenit mai bogaţi decât cei pe care îi înfierau mai ieri. Cei care încă sunt mai bogaţi decât ei, îi plătesc. Şi apoi mai îmbătrânesc şi glumele odată cu autorii lor, devin clişee şi mai apoi ticuri, iar când umorul nu mai e credibil, din ironii transpare frusta răutate. Dar nu disperaţi. Vom găsi în fiecare ziar lucruri de râs.

De aceea, le dedic celor care încă mai ascultă muzică de calitate, un van Goghăn care mi-a înseninat zilele: terasa cafenelei de noapte.

Iar dacă visele sunt amintiri reziduale, bucăţi din realitate, nu  e firesc atunci să ne deranjeze realitatea până  şi  în vis. Dar oare e normal?

B.P.Haşdeu spune că în vis spiritele se eliberază, renunţă la prejudecăţi şi îşi acceptă propria dimensiune. Părintele spiritismului românesc îşi argumenta teoria pe diferenţele şi similitudinile percepţiei din vis versus realitate. Că ne e frică în vis,  în egală măsură ca în stare de veghe, de câinii care ne latră, şerpii care ne muşcă sau infractorii care ne agresează. Dar, deşi avem o frică constantă  faţă de moarte şi morţi, in vis această frică dispare şi interacţionăm – în "cunoştinţă de cauză" – cu spiritele celor morţi fără reţineri.

D.Drăghicescu – un om de ştiinţă extraordinar dar cvasi-ignorat, la fel ca toţi cei care spun lucruri care nu ne plac – explica în lucrarea "Din psihologia poporului român"  modul în care influenţează natura şi dimensiunile ei psihologia unui popor, ceea ce face, gândeşte şi creează el, în raport cu ceea ce-l înconjoară. Una e să ai în preajma molcoma alternanţă deal-vale şi pastelurile naturii temperat continentale şi alta e să stai la poalele imensităţii, să vezi monumentalul lanţ Hymalaian şi culorile crude ale junglei. Percepţia nemuririi se colează din astfel de reprezentări.

De fiecare dată când visez că zbor (vise formidabile de altfel) mă trezesc transpirat, istovit de efort şi mă gândesc inevitabil la Sburătorul lui H. Rădulescu. Cum ar fi posibil acum, la nivelul creaţiei populare sau culte, apariţia unei astfel de idei, când obosesc întreaga noapte evitând, în zbor, cablurile din oraş.

E, nu mi-au futut visele (că altfel nu pot să spun), ăştia cu căblăria lor? Ce operă de rahat aş putea scrie eu acum şi cum s-ar numit ea: Ocolitorul?!
 

După calul şi câinele electronic – vă mai amintiţi?! – cei de la Samsung au realizat în scopuri virale oaia electronică şi clipul de mai jos.

Scriam acum câţiva ani despre formatorii de sentimente.  Despre liderii  de emoţii. Şi despre corespondenţii lor. Despre editorialiştii  de la Bucureşti şi despre corespondenţii locali ai ziarelor. Despre subiectele articolelor trimise din provincie către Capitală şi care mâine vor deveni subiectele editorialelor. Corespondentul nu mai transmite doar informaţii editorului din redacţia centrală, ci îi furnizează şi sentimente. 

O apreciez pe doamna Pippidi. Sincer. Chiar dacă nu sunt de fiecare dată de acord cu dânsa.

Şi nu am fost de acord nici cu mecanismul Coaliţiei pentru un Parlament Curat. Şi nu pentru că intenţia nu ar fi fost lăudabilă şi necesară. Doar că metodologia submina întregul proces al "anchetatorilor" şi, procedural, orice sentinţă era pasibilă a fi lovită  de nulitate.

Cu bună credinţă  dar lipsită  de mijloace, inteligentă dar totodată naivă, Coaliţia pentru un Parlament Curat şi-a fondat "dosarele" pe apariţiile din presă vizavi de politicieni iar aici există o mare problemă. Aşa cum au recunoscut de multe ori, s-au comis  erori, rectificate sau nu ulterior. Numele unor politicieni fiind şterse de pe "lista neagră" după reevaluări ale  articolele în baza cărora au fost "condamnaţi".

Într-o vreme în care până şi oamenilor lui Dumnezeu li se cere să facă dovada bunei lor credinţe, într-o ţară în care tot al doilea om de afaceri sau politician are o gazetă, apariţiile de presă ar trebui să constituie cel mult probe indirecte şi nu condiţii sine qua non pentru prezenţa pe lista CPC. Cu atât mai mult cu cât, majoritatea corespondenţilor locali ai presei centrale- ştiu din proprie experienţă – sunt şi angajaţi ai mediilor de presă locale. Pornind de la premise relative nu poţi da verdicte absolute. Şi de aici se vede că numita competenţă nu poate fi înlocuită doar de conştiinţă.

Mult dezbătuta posibilă prezenţă a doamnei Pippidi pe lista pentru europarlamentare a PDL şi condiţiile puse de domnia  sa mi-au amintit din nou de mecanismele Coaliţiei  pentru un Parlament Curat şi, mai grav, de o etică de tip comunist. Sigur, similitudinile sunt relative şi contextuale, însă există unele irizaţii care apar din anumite unghiuri şi care mă duc cu gândul la morala şi moraliştii PCR.

Şi la comunişti buna credinţă ţinea loc de competenţă şi calificare, şi la ei se cerea o origine sănătoasă. Probabil Elena Băsescu nu e potrivită pentru funcţia de europarlamentar, dar să o excluzi pentru că e fata tatălui ei e o enormitate de tip comunist.

Marea eroare a doamnei Pippidi – dacă e să rămân în terminologia legislativă – este că dezbate pe formă o problemă de fond. Dacă moralitatea este cea în discuţie, nu prezenţa Elenei Băsescu trebuie să  o ţină departe pe doamna Pippidi de listele PDL ci tocmai PDL-ul, cel care a ales-o, conform mecanismelor interne, pe mezina preşedintelui drept vicepreşedinte al Organiţiei de Tineret a partidului. Şi este oare etic să se gândească doamna Pippidi, fie şi trecător, să candideze pe listele unui partid, oricare ar fi acela, atâta timp cât toate partidele au avut şi trimis în Parlamentul Românei oameni stigmatizaţi de către Coaliţia pentru un Parlament Curat? Curat murar.

Şi acum, sincer, chiar ştie doamna Pippidi totul despre democraţie şi Parlamentul European?  Nu îi e frică că ar putea nimeri în Parlamentul European în toaleta celui de al treilea sex, concepută special pentru un transexual sau că se va aşeza tocmai pe scaunul pe care a stat Ciocciolina?

Într-o vreme în care cei  care scriu – în special pe internet –  citesc prea puţin, e rar lucru să vezi că în mediul virtual se întâmplă şi lucruri  bune, menite să sprijine scrisul şi cititul, în înţelesurile lor naturale.

Ediţia în limba română a wikisource lansează în acest an  în care, potrivit legislaţiei, lucrările scrise devin proprietate publică după 70 de ani de la moartea autorului, o invitaţie tuturor celor care vor să contribuie la dezvoltarea bazei de date cu operele lui  Octavian Goga, Ionel Fernic şi Ovidiu Densuşianu, autori a căror lucrări intră în 2009 în patrimoniul universal.

În urmă cu câteva zile mă gândeam să realizez, pentru prieteni, un site de anunţuri – bazat pe cerere şi ofertă – care să favorizeze schimbul de cărţi. Evident că ideea nu e nouă şi nici locală.Dar nu orgoliul originalităţii mă macină, ci reproşul cărţilor stătute în bibliotecă pe care, probabil, mulţi ar vrea să le citească. O formă a supravieţuirii cititului în vremuri de criză, o compensare particulară la lipsa de biblioteci a sitemului. Spre suprinderea mea am avut supriza plăcută să descopăr că există mai multe nuclee locale a unui astfel de iniţiative. Chiar dacă are mai degrabă forma unui club de lectură – din câte mi-am dat eu seama – ideea merită amintită şi sprijinită.

Ce frumoşi sunt aceşti tineri şi gesturile lor!

Îmi plac lucrurile gratuite. Mai puţin gesturile.

Îmi plac oamenii care cred în ceea ce fac. Un expat care locuieşte în Bucureşti îi spunea soţiei mele de un proiect de comunicare: o serie de conferinţe despre cum să depăşim criza financiară. Principala idee care s-ar susţine ar fi că pentru a depăşi mental criza trebuie să nu vorbim despre ea (un soi de anti psihanaliză). Dar pentru asta omul are nevoie de o serie de conferinţe.

Îi admir pe cei care-şi susţin  ideile şi se implică voluntar în sprijinirea lor. Fie că-mi plac mie sau nu. Ecologişti sau Martorii lui  Iehova. De câteva zile rulează o reclamă la stins lumina. Dar ca să-ţi intre bine în cap trebuie să porneşti televizorul cu câteva zile înainte dă o vezi. E ipocrizie toată ziua. Pâmântului.Care e în 28 martie.

Nu ştiu când e ziua Sfântului Patrick, dar am văzut că e cool să o sărbătoreşti. Că e verde, se bea guiness şi – cine ştie- poate cântă U2. În Bucureşti se va face ceva tevatură după câte am citit, pentru că există o fundaţie a unui român care a avut o străbunică irlandeză. Merita aşadar şi o trupă de dans irlandez.

Mă deranjează moda, trendul, "valul". Cu atât mai mult cu cât e vorba de idei şi credinţe. Să-l citeşti pe Cărtărescu, să te dedai veganismului, să-şi scoţi album, să scrii o carte. Că se poartă.

Azi dimineaţă, în trend, şi U Tv susţinea Ziua Pâmântului între promouri de tip "rămâi pe U tv".

Io nu mă bag la asta cu salvatul pământului, că mă depăşeşte. Personal m-aş mulţumi să-mi pot salva pământul din curte. Dar dacă voi vreţi să-l salvaţi, înainte de a face o documentare temeinică să vedeţi de unde să începeţi, ar fi bine să ştiţi cam cât o să coste Pământul pe care-l salvaţi căutările vostre pe Google:

7 grame CO2

per bucată de căutare.

Fie că are sau nu sens.