A început. Un război pe care clieşeele m-ar determina să-l numesc fraticid, dar realitatea mă obligă să-l las deocamdată necatalogat. O luptă surdă între ziarişti, generaţii de ziarişti, trusturi de ziarişti şi diversele adevăruri particulare.

Venalitatea, ura şi înţepăturile de pe bloguri şi forumuri se vor transforma în luptă corp la corp în primele pagini. Un rău probabil necesar, amânat şi înăbuşit sub armistiţii neortodoxe. Un război cât o revoluţie, al celor de jos din presă  împotriva  aristocraţilor presei, al celor care muncesc împotriva celor pentru care se munceşte, al celor care fac munca de teren împotriva celor care editează adevărul. Noua burghezie media,  a celor  care şi-au vândut sufletul pe acţiuni şi  acum conduc etica din vârful sindicatelor profesionale pe care  le-au creat, va da socoteală în faţa celor care muncesc pentru ei pe cei câţiva bănuţi şi posibilitatea ca asociaţiile profesionale să le recunoască talentul.

Mecanismele sociale ale presei, cele care ofereau un echilibru al compromisului, par însă să se fi rupt şi falia creată între părţi cere să se umple cu sânge. Scânteia pare să fie dată de recentul scandal Sterling. Nu au existat semne clare, dar aerul a început să miroasă a praf de puşcă.

Preşedintele spunea ieri, în felul său abrupt şi lipsit de diplomaţie, că trusturi de presă atacă instituţiile statului pe care vor să le discrediteze. Nu e prima declaraţie de genul acesta a preşedintelui. Doar că vocea sa nu e singulară. Un alt preşedinte despre care nu se poate spune că am o mare simpatie, Emil Constantinescu, a spus în alţi termeni acelaşi lucru şi că televiziunile vor să înlocuiască instituţiile democraţiei. Nu ştiu care sunt informaţiile celor doi preşedinţi pe care îi văd – poate pentru prima dată – de acord.  Aşa că nu mă voi pronunţa asupra lor. I-au contrazis – şi evident că presa trebuia să se apere – cei care o fac de fiecare dată în numele tuturor ziariştilor. Pe mine personal nu m-au reprezentat niciodată, nici nu m-au ajutat şi nici nu m-au susţinut.  Deşi nu de puţine ori aş fi avut nevoie. Dar e bine să le mai citesc argumentele. Dintotdeauna am avut fler la subiecte. În special la cele care devin istorie.

Voi reveni cu argumente.

Salutări subiectelor de presă
În special subiectului de presă "Purtătorul de pumni al Guvernului", al trustului Realitatea Caţavencu şi al trustului Adevărul Holding (Adevărul şi Click), al doilea  ca prioritate după moartea handbalistului român în Ungaria dar înaintea bugetului şi a posibilităţii ca Ordonanţa  guvernului Tăriceanu privind cedarea exploatării resurselor din Marea Neagră către Sterling să nu treacă de Parlament. Atât în cazul atacului criminal din Ungaria cât şi în cel al scandalului de la Cluj, nişte oameni s-au aflat la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Unul a murit, pe celălalt vrea să-l omoare presa.

Salutări lui Mihnea Măruţă
Care a făcut de suficiente ori proba faptului că este un ziarist de bună calitate şi un foarte bun manager de presă. Din păcate, în presă, buna credinţă se dovedeşte a fi o slăbiciune de care profită manipulatorii care apar din neant pentru a sugera subiecte de presă sub protecţia anonimatului, sub forma unor comentarii, fără legătură cu tema subiectului. vezi aici
De aici şi-a tras seva campania Realitatea-Caţavencu.

Salutări lui Ovidiu Nahoi
Ale cărui inserţii moraliste de dimineaţă de la Realitatea Tv nu acuză atât evenimentul ci contextul – mediul şi manele care se cântau în clubul Romantic  – unde nu trebuia să se găsească Rareş Niculescu. Aşa e, contextele sunt importante. Ulltimul context în care l-am văzut pe fostul meu coleg Ovidiu era cel al tribunei a doua a stadionului din Giuleşti, la meciul Rapid-CFR Cluj, în corul suporterilor rapidişti care strigau "muie CFR".
Rareş e vinovat. Nu trebuia să fie acolo. Nu pentru că acolo se ascultau manele. Nu e meloman de niciun fel, cu atât mai puţin amator de manele. E vinovat însă pentru că s-a lăsat atras – chiar şi fără voia sa – într-un club unde petreceau adversarii politici liberali, printre care fiul fostului director al Regiei de Drumuri Cluj, Paul Cenan şi noul deputat liberal de Cluj, Virgil Pop, cel care a primit rezultatul alegerilor în arest.

Salutări deontologiei profesionale 
Celor care au folosit declaraţiile adversarilor politici liberali pentru a contura un profil negativ pentru Rareş Niculescu.
A ziariştilor moralişti care arată ostentativ cu degetul spre oamenii lui Boc şi cer demisia purtătorului de cuvânt, Rareş Niculescu. E o chestiune de nuanţă, la fel ca şi în cazul convorbirilor telefonice, unde ziariştii au acuzat înregistrarea conţinutului convorbirilor telefonice când, de fapt, se stochează cam ce stoca şi până acum şi puteam vedea pe factura detaliată: unde am sunat, cu cine am vorbit etc.
Şi acum s-a acuzat obsedant ce şi cum a făcut omul Guvernului care ar trebui să demisioneze. Insistenţa cu care s-a cerut demisia dintr-o funcţie nedeţinută – fiindcă  Rareş Niculescu nu e încă angajat al Guvernului – mă duce cu gândul că cineva îşi doreşte tare mult asta.
Salutări celor care folosesc curajos forumurile pentru a crea presiune dar, în special, celor care selectează  atent comentariile. Dar şi celor care trimit mailuri anonime. Doar că  nimic nu e anonim pe internet şi antivirusul reţine ip-ul expeditorului.

Salutări campaniei electorale
Salutări competiţiei dintre oameni lui Boc, că şi Apostu e unul dintre ei, aflaţi în  luptă cu cei liberali, din staff-ul lui Marius Nicoară. Ultima şansă a liberalilor de obţine ceva după un an în care au pierdut cam tot, motiv pentru care au apelat la fosta echipa a lui Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu.

Salutări speciale domnului Dan Andronic
Salut, Dane. Nu mai aveam niciun semn de la tine. De abia acum aflu că ai ajuns la Cluj.

"Cotidianul „Adevărul” a fost singura instituţie media care l-a aşteptat pe proaspătul secretar de stat din MAE", scriu jurnaliştii de la Adevărul, cei care l-au aşteptat la aeroport pe Bogdan Aurescu, şeful echipei care a reprezentat România în procesul împotriva Ucrainei. Doar ei şi un microbuz al Ministerului de Externe. Asta şi pentru că jurnaliştii de la Adevărul erau singurii ziarişti care nu trebuiau să-şi bată capul cu continuarea subiectului: faptul că ceea ce a câştigat România în teorie, va exploata Patriciu în practică .
 

La o zi după entuziasmul generat de cel de-al 100-lea verdict în contencios al Curţii de la Haga – prin care curtea a dat câştig de cauză României – i-a pus dracu pe ziarişti să vadă cam cu ce ne alegem noi din toată treaba asta. Aşa s-a ajuns la contractul de concesiune adoptat în ultimele zile ale Guvernului Tăriceanu în favoarea companiei canadiene Sterling. În primă fază, testând cu degetul naivitatea lumii, Călin Popescu Tăriceanu spune că nu a făcut altceva decât să prelungească un contract ce curgea din 1992, din perioada guvernului Stolojan. Numai că în 2007, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) a transformat licenţa de explorare pentru perimetrele Midia şi Pelicanul într-un contract de concesionare. Actul ratificat în noiembrie 2008 de fostul premier Tăriceanu permite practic companiei Sterling Resources să exploateze resursele de gaz şi petrol.
 

În timp ce jurnaliştii de la Adevărul aşteptau cuminţi în Otopeni, printre şoferii congolezi de la Fly Taxi, întoarcerea lui Bogdan Aurescu, alţi jurnalişti au aflat că Niculae Vidu, administratorul Rompetrol Well Services, companie controlată de Dinu Patriciu, este de nouă ani şi reprezentantul legal al firmei off-shore Sterling Resources Ltd.
Domnul Tăriceanu zice că nu ştie şi nu cunoaşte. Că un prim ministru semnează mii de acte, multe întocmite de organisme subalterne, cum e şi cazul A.N.R.M. Chiar dacă ar fi aşa, fostul prim ministru e inconştient şi ne crede proşti. Fiindcă a semnat – premeditat sau fără să ştie – un act guvernamental cu anexe secretizate şi efecte păguboase pentru economia naţională. La fel de proşti ne crede CPT şi când spune că nu-i cunoaşte pe angajaţii lui Dinu Patriciu.
 

Pentru o persoană care a făcut parte din bordul Rompetrolului şi a fost plătit ca atare, care a intervenit în scris pentru dosarul în cauză, Tăriceanu se face că ştie cam puţine pentru unul care a fost martorul şi ajutorul lui Patriciu.
 

În procesele penale, pentru cei care nu ştiu, doar martorii – nu şi inculpaţii – au obligaţia de a jura cu mâna pe Biblie că vor spune adevărul şi numai adevărul. Până la proces, Adevărul şi numai Adevărul a fost la Otopeni. Şi au dreptate ziariştii de la „Adevărul” să clameze nerecunoştinţa românească.
 

Dacă ar fi fost recunoscător, putea chiar Patriciu să dea personal o fugă din Snagov până la aeroport cu Bentley-ul său, ca să-i mulţumească lui Bogdan Aurescu în numele Rompetrol Well Services şi să-i spună: "Well done!".