Cine nu ştie ce e neînsemnarea, să încerce să-şi răspundă la întrebare: suntem singuri în univers sau suntem doar mici?

Când m-am născut aveam doar 5 biţi. Acum pare nesemnificativ. Nici atunci nu însemna mare lucru. „N-o să supravieţuiască” a spus executabilul şef. „Ba bine că nu”, i-a răspuns bunicul şi l-a privit chiorâş, nu fiindcă ar fi avut ceva cu el ci fiindcă suferea de o uşoară eroare de cod, cicatrice ce le amintea tuturor de războaiele trojene, „cum am supravieţuit eu, o s-o facă şi el”. Şi bunicul supravieţuise multora. „E prea slab”, a insistat executabilul. „Ehe”, i-a zis bunicul, „nici nu ştii matale cât de slabi suntem noi toţi”, şi i-a întors spatele. (citeşte mai mult)

Românul e un personaj emotiv dar cu grave tulburări de personalitate. Iubeşte. Dar iubeşte greşit. Îşi iubeşte pământul, ţara, animalele, maşina şi, mai pe la urmă, aproapele. La români iubirea porneşte ca evoluţia. De jos. Şi nu ajunge nicăieri. Ne iubim ţara înaintea oraşului, carul înaintea boilor, câinele înaintea vecinului.

Simţirea şi raţiunea noastră are grave probleme de prioritizare. Iar raporturile noastre bolnave faţă de maşinării spune totul despre oameni.

Românii îşi iubesc maşinile, deşi drumurile te îndeamnă să mergi pe jos. Areroporturile se modernizează pentru stat la sol, nu pentru zbor, pentru că cele modernizate nu sunt pistele, care se termină înainte de a începe, ci sălile de aşteptare. Transportul în comun din România nu se poate realiza decât cu autobuze de ultimă generaţie care merg pe străzi distruse pentru două generaţii de acum încolo. În Budapesta sau Viena îţi poate sări în ochi faptul că autobuzele nu sunt la fel de noi ca ale noastre. Numai că ungurii şi austriecii nu au timp de asta pentru că le văd mai mult din interior decât din exterior, nu ca noi, aşteptându-le în staţii.

Raportul dintre român şi maşină e ştiinţă supremă. E istorie (trădează formarea), economie (defineşte priorităţile financiare), filozofie şi religie (se măsoară în Dumnezeii atribuiţi autovehiculului) şi, mai ales, psihologie socială.

Există trei tipuri de oameni în ţara asta. Cei ca mine, leneşi şi indolenţi, care îşi neglijează maşinile şi găsesc cu greu pedala de acceleraţie de peturile şi ambalajele aruncate prin maşină. Alţii, care îşi spală de două ori pe săptămână maşina, îşi şterg bordul cu silicon şi parbrizul cu soluţie aditivată cu teflon. Şi mai e a treia categorie, a celor care-şi şterg roţile la maşină cu cola ca să le păstreze luciul, au boxele mai bine fixate decât roţile, maieul de pe scaunul maşini mai curat decât cel de pe corp şi, în general, îşi păstrează maşina impecabilă cu „riscul” de a goli scrumiera în intersecţie şi a arunca peturile din mers.

Doar o categorie se simte bine în ţara asta. Să ne bucurăm pentru ea? Mai bine-mi iubesc Fiat-ul nespălat de două luni!