Ceva nu e în regulă, îţi spui, în timp ce alergi înnebunit prin casă căutând. Încerci să refaci mental trasee, să pui cap la cap informaţii, să structurezi logic. Nu merge! Introduci în ecuaţie precedente, apelezi la analogie. Data trecută erau acolo…

Ceva nu e în regulă. Nu pentru că nu-ţi găseşti cheile de la maşină. Nu e prima dată. Ce nu e în regulă e actul reflex, această deprinderea şi dependenţă, slăbiciunea creată de confort. Iconul e săpat adânc în memorie, ai putea să bagi mâna în foc că o radiografie făcută într-un astfel de moment, în care toate căutările par fără sens, ar reliefa, mai clar decât un ecograf un făt de opt luni, sigla Google.

Clipeşti dens şi zâmbeşti prietenos încercând să-ţi aminteşti numele necunoscutului care te îmbrăţişează şi tot ceea ce vezi peste umărul tău e un omniprezent-ubicuu „i’m feeling lucky”? Maybe not. Fiindcă una dintre căutările la care google nu găseşte răspunsul e întrebarea: sunt dependent de google?

Pentru că, oricât de util ar fi în virtual, când primul act reflex din momentul în care încerci să-ţi faci ordine în viaţă, să găseşti cheile de la maşină prin casă sau să-ţi cauţi amintirile, e să dai un search, Google – esenţă a căutării- depăşeşte internetul şi devine parte a unei probleme, a unei dependenţe încă invizibile. Iar pentru că realitatea se mută încet încet în virtual şi fiindcă te-ai deprins să o cauţi folosind instrumentele virtualului, nu e de mirare apariţia unei astfel de schizofrenii, în care realităţile şi mecanismele lor se confundă.

Scenariu din preistoria rudimentară a SF-ului, cu omul supus de maşină? Nici vorbă. Şi nu pot decât să-mi amintesc de cockteilul filozofic Schopenhauer-Nietzsche, în care maşina  a preluat rolul omului slab, supus de omul puternic, omul propriu-zis. Iar după ani de subjugare a celui slab de către cel puternic, cel care devine dependent e omul, nu maşina. Fiindcă şi-a pierdut deprinderile, vigilenţa, pentru că aşteaptă de la maşină răspunsurile pe care ar trebui să le găsească singur. Omul sedus de maşină.

Dar astea sunt filozofii. Cunoaşterea nu mai e „simplă” căutare. E google de sine.

Iar marele risc e să nu te mai (re)găseşti niciodată deoarece, cu fiecare zi care trece, indexarea speculativă, tag-urile şmechereşti, te duc unde nu ai ce căuta, te atrag cu vorbe mieroase, pervers, către pagini unde nu exişti. Mai gândeşti? Fă-o în gând! Orice cuvânt ai spune va fi căutat. Se va şti ce gândeşti. Prin google. De către alţii. Tu nu vei mai şti niciodată. O cifra o va schimba pe alta, din realitate către virtual. Din ID către IP.

Când ultimul om va dispărea, probabil la scurt timp după ce realitatea îi va fi devenit nefolositoare, maşina, devenită între timp puternică şi dependentă de om, îl va căuta prin instrumentele sale.

Google îl va căuta pe om. Mă  simt norocos? Nu simt nimic. „Îndepărtaţi ghilimele şi repetaţi căutarea”. Search…

Pentru români demisia e ca moartea pentru creştini: repetabilă prin înviere.

Nici măcar nu are legătură cu acest caz, al liderilor PSD „demişi”. Chiar deloc. E generalizat. E naţional. E patologic. Românii au o mare problemă cu demisia şi, la fel de mult, cu demiterea.

Chestiune de (i)responsabilitate şi de răspundere, pentru români, dar mai ales pentru politicieni, actul de onoare al demisiei sau de autoritate al demiterii par paşi imposibil de parcurs. Chiar şi când totul pare definitiv, irevocabil şi de neclintit, mai apare un mic ceva care îl ţine pe demisionar în loc, care îl înduplecă pe demiţător.

Ce dovadă mai bună avem că politicienii români nu înţeleg la propriu actul demiterii, decât „demiterea” premierului Roman prin intermediul minerilor, a lui Radu Vasile prin decret prezidenţial?

Priviţi cazul de faţă. Deşi termenul de „demisie” sau „demitere” pare definitiv – încă se păstrează ca formă în limbă, nu şi în utilizare – Ioan Rus nu e nici pe departe atât de demis pe cât pare.

Totul nu e decât un soi de striptease, în care politicienii se pot despuia de funcţii prin demisii din diversele fotolii politice, administrative, naţionale, regionale, locale şi aşa mai departe, dar numai până la un punct. Când poporul prostit şi cu banii luaţi aşteaptă gestul final, se aprinde lumina şi ne trezim la viaţă. Comentezi?! Achită consumaţia şi ieşi.

Ultimele zvonuri venite dispre SUA spun că proaspătul candidat democrat B. Obama ar putea avea probleme cu trecutul tatălui său. Mai exact, că acesta nu îndeplineşte condiţiile legale pentru ca Barack să fie un natural born american, condiţia obligatorie pentru preşedinţii SUA. Dar există alternative. Vezi filmul 🙂