Fidel Castro a renuntat la presedintia Cubei, anunta AFP, citand un oficial cubanez. Anuntul vine cu o saptamana inainte de sedinta in care noua Adunare Nationala – parlamentul cubanez – ar fi trebuit sa confirme daca Fidel Castro va continua sa ocupe functia sau va fi inlocuit de fratele sau, Raul Castro.

Traiesc sentimentul unei complete defazari. Am impresia ca noi, romanii, traim oarecum decalat de restul lumii, ca aparem cu intarziere si total nepotrivit in istorie. Mereu ultimii sau pe contrasens.

Daca am dansa am face-o in contratimp. Avem noi talentul de a face exact ceea ce nu se mai face. Lumea renunta la agicultura extensiva, noi – care avem pamanturi inca potrivite pentru agricultura ecologica – tocmai ne luam avant in cultivarea plantelor modificate genetic. Societatea de consum a fost declarata persona non-grata in Uniunea Europeana, noi tocmai venim cu sacosele sa golim rafturile statute de atata asteptare.

Michel Tournier spunea ca „risipa este luxul celor saraci” si, din aceasta perspectiva, putem explica incercarea de a cumpara intr-un an ce ne-a lipsit in zece. Exista cu siguranta o patologie a acestui fenomen, nascuta din educatia aberanta a comunismului si a restrictiilor duse la absurd. O patologie de care marile lanturi de retail profita cu lacomie. Pentru fiecare magazin care se inchide in vest se mai deschid doua in Romania. Carrefour si-a inchis toate magazinele din Italia si le-a redeschis in Romania. Doar in Cuj s-au deschis intr-un singur an doua malluri si patru hypermarketuri.

Pana si logica pica pe ganduri cand vede ca, la acelasi numar de locuitori, indiferent de cresterea numarului de magazine, acestea vor fi tot timpul pline. Pentru romani, morala fabulei lui Jean la Fontaine e: sa strangi ca furnica daca vrei sa consumi ca greierele.

Dar daca tendintele consumiste ale romanilor par normale aici, ele contrasteaza teribil intr-o Europa pusa pe economii si restrictii, dupa ce a trecut prin ani de recesiune economica. In Europa de Vest societatea de consum a murit. La noi e la pubertate. Plecat dintr-o Romanie unde pana si Metro (doar in Bucuresti deocamdata) e non-stop, romanul nu intelege cum un mall in Bruxelles se inchide la 18.00. Tot la 18.00 de inchid si magazinele din Stephansplatz, din buricul Vienei.

Daca ii cauti pe romani, cauta-i prin magazine. O sa-i gasesti comparand preturi, facand calcule mentale, cantarind din ochi marfa pe care trebuie sa o transporte in tara, evaluandu-si cheltuielile.

In Viena nu-i cauta in Museum Quartier ca sunt prea putini. Daca vrei sa auzi limba romana mergi dupa colt, pe Mariahilfer strasse. „Auzi, da’ daca tot am venit pana aici, nu mergem si noi la Klimt?” „E misto?”. „Pai, ti-am aratat un o panza imprimata la Ikea, in Bucuresti, cu o femeie care avea o haina de flori. Ala e Klimt.” „Nu mai tin minte, fata, dar lasa atunci ca luam din Bucuresti, nu caram de aici. Hai mai bine sa intram la Zara!”

Iar la intoarcere urmeaza prapadul. Valizele supraponderale pica testul cantarului din aeroport si bagajele romanilor sufera de o scurta anorexie cand sunt desfacute iar surplusul de greutate din valize e trasferat in bagajul de mana, in buzunare sau caruciorul copilului. Pe aeroport, in tara, cainii granicerilor dau veseli din coada cand vin romanii. Nu, n-au droguri, dar carnatii lasa un usor iz de usturoi si afumatura in urma facandu-i sa lacrimeze de pofta pe bietii caini.

In Vienea, pe aeroport, exista trei siruri de magazine duty free, asezate ca la cursele cu obstacole. Romanilor nu le sta insa nimic in cale, nu rateaza nici unul. In ultimul, cel de langa poarta de imbarcare, sunt doar cinci clienti. Tot romani. Nici nu ar incapea mai multi. Magazinul e atat de mic incat nu-mi incapea nici ideea de fata, care tocmai se nastea atunci. Trebuie sa astept sa inceapa imbarcarea ca sa intru si eu si sa cumpar, cu un ultim efort, ce-mi pica in mana.

De doua zile ma uit la o sticla de rom „Stroh” de 60% si nu pot sa nu ma mir si sa ma intreb: de ce l-am luat?!

De atata netuns am si uitat cum suna foarfeca unui frizer. Cum se freaca metalul de metal, in spatele urechii care-si tine respiratia, incremenita de frica.Imi amintesc doar cum bazaie masina de tuns care iti face pielea de gaina, cum se repede briceagul spre fata, sa taie perciunii.

Poti sa incerci o astfel de experienta si in mod virtual. Pentru un efect maxim contecteaza castile si inchide ochii.

A muri sau a iubi?! Tot un drac! Nicaieri, probabil, dragostea nu sufera de atata naturalism (in sensul literaturii lui Zola) cum o face la noi.

„Aoleu, mamica mea, te mananca gaura!

Si e mare si adanca,

Aoleu, cum te mananca!”

si

„Mai scoal-o parinte-n cur odata,

Ca sa o mai vad vad sculata!”

Bocitoare profesioniste (de undeva din Oltenia) la inmormantarea unei localnice din Silistea Crucii (judetul Dolj).

-E foarte greu in zilele noastre pentru mine, ca profesor de religie, sa ii mai conving pe copii sa creada in Dumnezeu. Nu pot sa creada ca exista ceva mai cool decat televizorul si mai plin de posibilitati ca internetul. Spectacolul lumii moderne arunca in umbra toate argumentele mele despre divinitate.

-Ai incercat sa le vorbesti?

-In fiecare zi!

-Sa le aduci argumente, sa le spui despre miracole, despre tot ceea ce e fantastic in „povestea divinitatii”.

-De fiecare data. Copiii nu mai cred in povesti. Mai cred doar in televizor.

-Atunci spune-le o poveste despre asta!

-Despre televizor?!

-Explica-le divinitatea ca la televizor.

-Cum?

-Spune-le ca viata e cel mai tare reality show. Ca participam cu totii la preselectia pentru finala show-ului Ziua Judecatii.Ca Dumnezeu e prezentatorul iar noi, toti ceilalti, participantii. Ca suntem urmariti si filmati zi de zi, ca ingerii si sfintii ne voteaza si ne dau note, ne propun pentru excludere sau pentru finala care ne ofera ocazia de a castiga marele premiu. Ca cei care castiga marele premiu ajung in Rai iar cei care il pierd pleaca acasa, in Iad.

-Crezi ca ar merge?!

-Nu stiu, incearca. Ce ai de pierdut?!

***********************************************************************

-N-o sa crezi!

-Ce?

-M-au crezut. Au crezut povestea cu reality show-ul!

-Bravo. Poate le-ai salvat sufletele.

-Poate chiar mai mult.

-Adica?!

-Unii dintre ei au fost atat de prinsi de toata povestea asta incat vor sa se faca preoti.

-Excelent! Asta chiar e o performanta. Cum ai reusit?

-Le-am spus ca preotii sunt oamenii televiziunii, ei se ocupa propriu-zis de show.

-Bine, dar asta e o minciuna. Nu e un pacat?

-Nu te baga, te rog. Nu stii tu cum merg lucrurile in showbiz.

Uneori am impresia ca tara asta nu a fost facuta pentru oameni ci, dimpotriva, parca impotriva lor. Majoritatea cladirilor de locuinte par a fi proiectate pentru alte scopuri iar drumurile pentru alte vremuri. Si daca oamenii sanatosi care le-au proiectat nu si-au anticipat propriile necesitati, cum ar putea ei sa le anticipeze pe cele speciale, ale persoanelor cu handicap?

De cativa ani au inceput sa apara pe la institutii publice, banci, spitale si farmacii, rampe de acces pentru persoane cu handicap. Cu siguranta le-ati vazut. Arata ca orice lucru facut de nevoie, din sila nu din mila. Noile rampe, din metal sau lemn, acoperite cu o mocheta verde (o fi un standard?), par mai degraba facute pentru a incurca decat pentru a ajuta.

Am dat si eu de cateva ori de astfel de rampe pe care, va jur cu mana pe inima, n-as putea sa urc, in cea mai buna zi a vietii mele, dupa o saptamana de antrenamente. Si eu n-am nici un handicap. Doar ma gandesc vazandu-le cat de mult nu-mi doresc sa am.

Rampe inguste si scurte, de doar cateva palme lungime, inclinate in unghiuri de 60 de grade, continuate uneori in curbe violente care ar trebui semnalizate ca fiind “deosebit de periculoase”. Cineva cu siguranta fie nu intelege dificultatile persoanelor cu handicap, fie le intelege total eronat.

Am impresia uneori ca exista, dincolo de intentia declarata de a facilita accesul persoanelor cu handicap, o speranta secreta a celor care detin astfel de rampe, ca o atare provocare va transforma o persoana cu handicap intr-un supraom care, nu numai ca “isi va lua patul si va umbla”, dar va si sari intr-un picior de bucurie. Nici macar o masina de off road, cu tractiune integrala si independenta, nu poate urca o astfel de panta, fiindca nu a fost proiectata sa aiba aderenta pe geometrii imposibile.

Toate locurile astea arata un standard impus. Fortat. Fiecare astfel de loc spune: mi-am facut datoria. Am rampa la intrare, am interzis accesul animalelor in interior, mi-am angajat un paznic. In realitate insa spune: daca intra vreun handicapat aici pun cainii pe el.

Totul in tara asta se face de frica, fortat si eronat. Pana si crestinismul si mila sa. Insa, la o asa viata, cu siguranta ne asteapta si o mantuire de mantuiala.