Am crescut cu sintagma populara ca „din avion nu se vede”. Menita sa minimalizeze defecte sau imperfectiuni, expresia „din avion nu se vede” a devenit un soi de scuza universala, un laitmotiv care recomanda indepartarea, care prescrie distantarea fata de ceea ce e gresit pentru a pastra aparenta lucrului bine facut. „Bai, vezi ca aia e stramba!”, „”Nu-l pune acolo, nu vezi ca nu arata bine!?”, „Ce-ai facut cu aia?!”. Raspunsul universal? „Lasa, ma, ca din avion nu se vede!”

Am copilarit cu aceasta recomandare pentru miopie, pentru o vedere indepartata care sa nu realizeze compromisul, lucrul facut de mantuiala. Am crezut in ea ca intr-o vorba desprinsa din marea intelepciune a poporului roman, nascuta undeva in ordinea asezata a satelor. Eram convins ca din avion chiar nu se vede.

Desi am zburat mult in ultimii ani – poate prea mult pentru gustul meu – nu am sesizat decat zilele trecute anomalia. Revenit in tara, cu avionul, dinspre Europa de Vest, am avut pentru prima data o revelatie. De sus, satele si orasele romanesti, spre deosebire de cele vestice, arata intocmai ca parcarea unui magazin. Daca satele nemtesti si unguresti sunt aliniate frumos, intr-o simetrie care aminteste de rigoare si dragostea pentru perfectiune, cele romanesti parca sunt aruncate. Din avion.

Masinile asezate aiurea, parcate stramb, depasind spatiile normale, ocupand brutal locurile rezervate, se suprapun perfect peste imaginea satelor cu case strambe, asezate impotriva firii, incropite fara planuri si viziune, din materiale de mantuiala. Din avion se vede. Si arata ca dracu’. Parca toti taranii si-au lasat casele pe margine drumului cu avariile aprinse. Sa-i claxoneze cineva. Da, dumneavoastra, domnu’ din casa din spate care asculta manele cu geamul deschis.