-E foarte greu in zilele noastre pentru mine, ca profesor de religie, sa ii mai conving pe copii sa creada in Dumnezeu. Nu pot sa creada ca exista ceva mai cool decat televizorul si mai plin de posibilitati ca internetul. Spectacolul lumii moderne arunca in umbra toate argumentele mele despre divinitate.

-Ai incercat sa le vorbesti?

-In fiecare zi!

-Sa le aduci argumente, sa le spui despre miracole, despre tot ceea ce e fantastic in „povestea divinitatii”.

-De fiecare data. Copiii nu mai cred in povesti. Mai cred doar in televizor.

-Atunci spune-le o poveste despre asta!

-Despre televizor?!

-Explica-le divinitatea ca la televizor.

-Cum?

-Spune-le ca viata e cel mai tare reality show. Ca participam cu totii la preselectia pentru finala show-ului Ziua Judecatii.Ca Dumnezeu e prezentatorul iar noi, toti ceilalti, participantii. Ca suntem urmariti si filmati zi de zi, ca ingerii si sfintii ne voteaza si ne dau note, ne propun pentru excludere sau pentru finala care ne ofera ocazia de a castiga marele premiu. Ca cei care castiga marele premiu ajung in Rai iar cei care il pierd pleaca acasa, in Iad.

-Crezi ca ar merge?!

-Nu stiu, incearca. Ce ai de pierdut?!

***********************************************************************

-N-o sa crezi!

-Ce?

-M-au crezut. Au crezut povestea cu reality show-ul!

-Bravo. Poate le-ai salvat sufletele.

-Poate chiar mai mult.

-Adica?!

-Unii dintre ei au fost atat de prinsi de toata povestea asta incat vor sa se faca preoti.

-Excelent! Asta chiar e o performanta. Cum ai reusit?

-Le-am spus ca preotii sunt oamenii televiziunii, ei se ocupa propriu-zis de show.

-Bine, dar asta e o minciuna. Nu e un pacat?

-Nu te baga, te rog. Nu stii tu cum merg lucrurile in showbiz.

Uneori am impresia ca tara asta nu a fost facuta pentru oameni ci, dimpotriva, parca impotriva lor. Majoritatea cladirilor de locuinte par a fi proiectate pentru alte scopuri iar drumurile pentru alte vremuri. Si daca oamenii sanatosi care le-au proiectat nu si-au anticipat propriile necesitati, cum ar putea ei sa le anticipeze pe cele speciale, ale persoanelor cu handicap?

De cativa ani au inceput sa apara pe la institutii publice, banci, spitale si farmacii, rampe de acces pentru persoane cu handicap. Cu siguranta le-ati vazut. Arata ca orice lucru facut de nevoie, din sila nu din mila. Noile rampe, din metal sau lemn, acoperite cu o mocheta verde (o fi un standard?), par mai degraba facute pentru a incurca decat pentru a ajuta.

Am dat si eu de cateva ori de astfel de rampe pe care, va jur cu mana pe inima, n-as putea sa urc, in cea mai buna zi a vietii mele, dupa o saptamana de antrenamente. Si eu n-am nici un handicap. Doar ma gandesc vazandu-le cat de mult nu-mi doresc sa am.

Rampe inguste si scurte, de doar cateva palme lungime, inclinate in unghiuri de 60 de grade, continuate uneori in curbe violente care ar trebui semnalizate ca fiind “deosebit de periculoase”. Cineva cu siguranta fie nu intelege dificultatile persoanelor cu handicap, fie le intelege total eronat.

Am impresia uneori ca exista, dincolo de intentia declarata de a facilita accesul persoanelor cu handicap, o speranta secreta a celor care detin astfel de rampe, ca o atare provocare va transforma o persoana cu handicap intr-un supraom care, nu numai ca “isi va lua patul si va umbla”, dar va si sari intr-un picior de bucurie. Nici macar o masina de off road, cu tractiune integrala si independenta, nu poate urca o astfel de panta, fiindca nu a fost proiectata sa aiba aderenta pe geometrii imposibile.

Toate locurile astea arata un standard impus. Fortat. Fiecare astfel de loc spune: mi-am facut datoria. Am rampa la intrare, am interzis accesul animalelor in interior, mi-am angajat un paznic. In realitate insa spune: daca intra vreun handicapat aici pun cainii pe el.

Totul in tara asta se face de frica, fortat si eronat. Pana si crestinismul si mila sa. Insa, la o asa viata, cu siguranta ne asteapta si o mantuire de mantuiala.