De fiecare data cand plec iarna din tara am oarecare mustrari. Chestie de educatie. Proasta?! Gandul ma duce inevitabil la lectiile de la scoala despre pasarile calatoare. Va amintiti? Pasarile calatoare zboara spre tarile calde unde isi petrec iarna. Noi nu.
Cand vezi iarna din Romania intelegi pasarile calatoare dar nu intelegi oamenii necalatori. De ce ar ramane oamenii aici in mocirla asta? Poate fiindca in sistemul nostru de invatamant nimeni nu s-a straduit sa le insufle elevilor placerea de a calatori asemeni pasarilor calatoare. Si de ce sa plecam noi? Nu ne-au spus profesorii de geografie ca avem cea mai frumoasa tara din lume (cu o harta ca un buchet de flori), cu toate formele de relief duios leganate in alternanta deal-vale?

De aceea probabil s-a insistat mult prea mult pe greutatile si dramatismul calatoriilor pasarilor, pe nefericirea lor departe de casa dar, mai ales, pe eterna reintoarere a pasarilor calatoare la cuibuirile lor. De ce sa se fi intors pasarile calatoare? Poate ca sa faca misto de gaini. Sau de noi.

Probabil, undeva in lumea pasarilor calatoare, la scoala se preda despre oamenii care raman iarna de iarna in tara lor. Iar cand vor sa plece au mari greutati pe aeroporturi. Si atunci se resemeaza cu destinul lor de necalatori.

Frumusetea este in sine exibitionism. Si vanitate. Exista pentru a o arata si e aratata pentru ca exista. Nu se poate altfel. Nici n-am vrea. Si totusi…

In urma cu cateva saptamani o femeie (cineva drag mie, nu spui cine) a ajuns cu o puternica durere de stomac la Policlinica cu Plata de pe strada Batistei. In societatea aproape mistica a medicilor de acolo (multe, foarte multe doamne elegante si in varsta – o adevarata adunare a druidelor – ce contrasteaza cu spatiul in varsta dar decrepit al policlinicii) i-a fost facuta o ecografie de catre o anumita doamna dotor.

Socul a fost dublu. Pentru ca eleganta doamna i-a spus urmatoarele:

1.Nici vorba de ulcer sau alte perforatii ale stomacului.

2.Textual : „Vai, dar aveti un uter fabulos! Si niste ovare atat de frumoase! Si colecistul. E atat de mic!”.

Femeia a iesit ametita. A aflat, pentru prima data in viata, intr-o formulare de un straniu entuziasm, cata frumusete ascunde in sine. Si cat de inutila e o frumusete pe care nu o poate vedea si cunoaste nimeni.

Pana si eu, acum cand scriu, ascund aceasta frumusete pentru ca, asa cum v-am spus, nu va spun cine o are. Ah! Ma mananca degetele sa v-o spun.

O coada are forta unui flashmob. Atrage atentia si adepti indiferent de scop. A fost o vreme in care reflexul cozii era atat de bine format incat o coada se infiripa din nimic, ca o dragoste intr-o tabara de vara.

Era suficient ca cineva sa priveasca intr-o vitrina mai mult de un minut, iar un altul sa se uite peste urmarul sau, pentru ca al treilea sa intrebe ce se da, in vreme ce al patrulea sa strige: sa se dea mai putin sa ajunga la toti. Evident, un al cincelea s-ar fi postat in fata randului, sa faca ordine.
Nu sunt nostalgic dupa cozi, Doamne fereste. Ba chiar sunt suprins cand le vad prin Paris la intrarea in muzee. Dar nu pot sa nu observ ca „tineretului din ziua de azi” ii lipseste practica elementara a supravietuirii, ca abordeaza cozile cu naivitate si lipsa de respect.

Inainte de Craciun cu vreo saptamana, coada la bilete in Gara de Nord. Insoteam doi prieteni din SUA aflati in drum spre Brasov. In gara aglomeratie. Studenti zgomotosi dornici sa ajunga acasa stateau palcuri-palcuri la cozi, lipsiti de cele mai rudimentare reguli ale statului la coada. Pana si prietena emigrata de ceva vreme in SUA si-a amintit exact pasii de urmat exact ca la un dans bine stiut: spargem gasca in patru si fiecare sta la alta coada iar cine ajunge primul in fata ia bilete.  Sarmanii boboci, cum sa nu piarda trenul cand stateau in bloc, toti la aceeasi coada?!

Noaptea de revelion in Lisabona. Ultimul metrou. Nu exista multi romani in Lisabona, un oras prea indepartat dintr-o tara prea saraca pentru ca romanii sa viseze la un viitor mai bun in ea. Si totusi, cred ca i-am vazut pe toti in acea clipa.  Chiar si fara sa vorbeasca. Cine altcineva decat noi, romanii, am parasit primii artificiile din Praca do Comercio pentru a ne inghesui in ultimul metrou, primul al Anului Nou? Aici si-a spus cunosterea cuvantul.

Azi, la Vodafone, pe Mosilor. Te duci si astepti firesc sa te asezi la coada. Capitalistii astia au stricat tot. Nici cozile nu mai sunt sacre in tara asta. Apesi pe un display si primesti un numar de ordine si astepti cuminte sa-ti vina randul. Oare? Totul se transforma in curand intr-un dans bizar deoarece pentru a da cu ochii de numarul tau trebuie sa te plimbi in cerc tot timpul pentru a acoperi vizual cele 13 ghisee care afiseaza numerele urmatoare; fiindca, din orice punct al magazinului, poti vedea doar cinci ghisee in acelasi timp. O data am ratat si mi-a sarit randul. Si am luat alt numar. Si am luat-o de la capat. M-am simtit cam penibil. Nu ca sunt, vorba sotiei, pasiv, ci pentru ca am luat doua numere. M-am si uitat peste umar sa vad daca nu striga careva: sa se dea numai cate un numar, sa ajunga la toti!