Asta fiindca s-a vorbit atata timp de „presedintele jucator”, despre „regulile jocului” dar, mai ales, despre schimbarea lor „in timpul jocului”.

Omul are capacitatea de a se juca si a primit chiar un nume pentru asta – homo ludem -dar nu si de a relationa cu ceilalti jucandu-se frumos. In fond jocul cu ceilalti este prima interactiune sociala. De succesul sau insuccesele jocurilor din copilarie depinde in buna masura dezvoltarea sociala ulterioara. De acolo se naste spiritul de competitie si se dezvolta ambitiile, dar se traseaza si primele frustrari. Renuntarile, teoriile conspiratiei, sentimentul absolut al ratarii.

Portretul nostru social a inceput sa se creioneze demult. Cam pe cand am inceput sa ne jucam cu ceilalti, nu tocmai frumos daca mamele noastre se simteau obligate sa ne-o solicite de fiecare data imperativ. Iar ceea ce ne-am jucat e ceea ce ne-a format.

E normal ca in SUA, acolo unde jocul copilariei se numeste Monopoly, adultii sa-si doreasca sa ajunga asemeni lui Donald Trump, un rege al imobiliarelor. Iar daca ai copilarit intr-o scoala de baieti din Marea Britanie optiunea fireasca pentru sporturi de echipa este intemeiata.

Viata noastra actuala, sociala si politica, seamana cu jocurile noastre din copilarie, fiindca deriva din ele. Numele jocurilor noastre spun totul. Noi suntem cei care ne-am jucat: „Piticot”, „Dacii si Romanii”, „Sus-Jos”, „Nu te supara, frate” si „Pacalici”. Si priviti la televizor sa vedeti ce am ajuns.