Te uiti in oglinda. Ai treizeci de ani si te simti de o suta. Timpul trecut incearca sa-si faca de cap cu tine. Esti deja gras, ridurile iti deseneaza parca un nou portret, in interiorul actualului, in vreme ce un inceput de gusa vrea sa forteze si sa-ti mareasca nepermis de mult fata. Te-ai vrea altfel. Mai tanar. Indiferent de varsta. Cu o singura exceptie: 14 ani. Nimeni (cel putin nu am eu cunostinta de astfel de oameni) nu isi doreste sa mai aiba 14 ani din nou. E o intoarcere in trecut nedorita. In momentul acela penibil al existentei tale, surprins in fotografia primului act de identitate. Cui nu i-a fost jena cu primul buletin sa ridice mana sus. Sa facem un referendum pe aceasta tema.

Mie personal mi-a fost. La fel cum jena imi e sa-mi vad trecutul rusinos, pe Ion Iliescu si Emil Constantinescu, prezenti intr-o emisiune pentru a vorbi despre institutia presedintelui si cea a Constitutiei. Mi-a fost jena. Si sila. E in masura Emil Constantinescu, cel care l-a demis pe Radu Vasile prin decret prezidential (francezii au facut o Revolutie in 1789 pentru a separa puterile in stat), sa vorbeasca despre Constitutie? E moral si legitim ca Ion Iliescu, cel pentru care mineriadele au fost o forma de consultare populara, sa ceara destituirea democratica, prin referendum, a presedintelui?

Nu oamenii sunt rai ci varstele lor. Te uiti in oglinda si vezi ca ai treizeci de ani. Te bucuri ca nu mai ai paisprezece. Rasufli usurat ca inca nu ai saizeci. Ca nu ai trecut inca de pragul acela in care sa poti vorbi cu seninatate si intelepciune, la fel ca despre remediile pentru prostata inflamata, despre politica si presedinti. „Noi (Iliescu si Constantinescu, n.a.) suntem singurii presedinti ai Romaniei care ne-am terminat mandatul normal, fara sa fim destituiti sau omorati”. Probabil ar fi fost si batranul Ceausescu cu ei, in direct la Turcescu, vorbind despre Constitutie si democratie. Daca nu l-ar fi „destituit” si impuscat Iliescu.