Intr-o perioada in care saracia sustine temeinic „cantitatea” in lupta ei eterna cu rivala „calitate” nu trebuie sa ne mire faptul ca scara valorica a produselor de pe piata a suferit mutatii dramatice. In primul rand calitatea se evalua altfel. Pe o scara de 1 la 5, pe locul 5 era marfa romaneasca de toate zilele. Pe locul 4 urma marfa romaneasca „refuzata la export”. Locul 3 era ocupat de marfa propriu-zisa destinata exportului dar care prin mijloace misterioase se strecura afara din fabrici si prin aceleasi metode obscure ajungea „pe piata”. Locul 2 era ocupat de produsele importate din China in vreme ce prima pozitie era revendicata de marfurile rusesti. Mai exista o pozitie, oarecum in afara clasamentului datorita raritatii produselor care ajungeau pe piata, un soi de pozitie superpremium, pe care se gaseau ca niste trufandale, produse importate din RDG.

Aceasta era scara valorica a calitatii asa cum mi-o amintesc eu. Se mai strecurau pe alocuri cate o bautura albaneza, o ciocolata ungureasca, un pick-up polonez sau o vegeta sarbeasca insa prea putin importante ca sa influenteze scara valorilor autohtone.

Mutatia s-a produs treptat si inconsecvent in ritmul autocarelor care mergeau cu rulmenti spre Turcia ca sa se intoarca cu aur, a microbuzelor „de Ungaria” sau a autoturismelor cu care venea marfa adusa din Moldova. Clasamentul calitatii s-a spart ca baloanele facute de guma „Turbo” in momentul in care saracia a luat forma chilotilor chinezesti cumparati din Colentina si vanduti pe trotuar in Drumul Taberei. Simbolurile calitatii, pentru cei mai multi dintre romani, neicrezatori in propriile produse ca si in propria viata, au murit lasand loc unui generic si salvator „de import”. Orice marfa e buna, cu conditia sa fie de import si dintre toate tarile exportatoare de calitate, Germania (de acum unificata) a fost singurul reper care a supravietuit rasturnarilor radicale de viziune.

Am intrebat trei prieteni ce masina isi doresc si, fara sa stea prea mult sa se gandeasca mi-au spus: Volkswagen Golf 4. De ce? Ca e germana, ca e mai accesibila (decat majoritatea masinilor produse de companii originar germane) si ca e frumoasa. Dar ati condus una? Nu. Nici unul dintre ei nu a condus un Golf 4. Mai mult, aveam un prieten comun care a avut probleme serioase cu un Golf 4 nou.
Daca stau sa ma gandesc bine si mie imi place masina asta. Din aceleasi motive. Si io nici macar n-am permis.

Sambata, in jurul pranzului, ultimii fideli ai fostului lider sarb Slobodan Milosevici au condus trupul neinsufletit al acestuia pe ultimul drum. O data cu Milosevici moare, inca o data, o parte importanta  a istoriei est-europene si in special a balcanilor: mitul lui Tito. 

Muncitorului comunist de origine croata Iosip Boroz, cunoscut sub numele conspirativ de Tito, ii revine meritul de a fi condus miscarea comuna de rezistenta de pe teritoriul fostei Iugoslavii. El a fost cel care a reunit ( spre deosebire de miscarea nationalist sarba a lui Draga MIhailovici) toate nationalitatile (sarbi,croati,sloveni, bosniaci, albanezi) intr-o singura miscare menita sa elibereze teritoriul si ulterior sa-l consolideze sub numele de Republica Federativa Iugoslavia. Mitizat in Iugoslavia pentru meritele sale din timpul razboiului, asemeni generalului De Gaulle in Franta, maresalul Tito a lasat prin moartea sa din 1981 un vid de putere pe care au incercat sa-l inlocuiasca in anii ’90 liderii fostelor republici Iugoslave fara a reusi sa imparte altceva decat pierderile celui mai sangeros conflict european post-belic.

Nascuta dintr-un razboi, Iugoslavia a murit in timpul altuia. Moartea lui Milosevici reprezinta in fond a doua moarte a lui Tito.   

 

 

 

Gigi Becali e un specialist (vezi definitia specialistului) popular. Fara prea multa carte si cu un bun simt minimal, care ii confera o scuza perfecta pentru a nu mai fi si modest, cu un ranjet impertinent gata sa-i mijeasca tot timpul pe fata, pregatit de fiecare data sa faca o declaratie razboinica, sa scoata sabia de cavaler al luminii si sa lupte in numele lui Dumnezeu, finantatorul Stelei si al Partidului Noua Generatia este un favorit al ziaristilor comozi. Bucurosi ca pot sa stea la un fursesc in biroul lui Becali si a doua zi sa se bata cu ziarul in piept pentru articolul de deschidere realizat in jurul unei singure fraze a finantatorului Stelei, acest tip de personaje reusesc sa faca din Gigi Becali ceea ce au facut, pastrand proportiile, evanghelistii din Iisus Hristos. Sigur ca aceasta comparatie are in sine o umbra de erezie la fel cum comportamentul deviant al numitului Gigi Becali, autoproclamat luptator al lui Dumnezeu de origine cvasidivina, are ceva patologic. Dar oare aparitia unui prooroc adevarat sau a unui sfant nu ar fi privita in aceste vremuri, in egala masura ca o nebunie si o incercare de mistificare? Cu siguranta ca da. In fond, Becali are cele mai multe sanse de a folosi acest discurs care, cu sprijinul jurnalistilor de birou, l-a facut atat de vizibil in ultimul timp.

Si a devenit vizibil fiindca e considerat spumos si a fost popularizat fiindca e apreciat, politic vorbind, inofensiv spre deosebire de Vadim care practica tot un tip de discurs crestino-nationalisto-danubian. Insa spre deosebire de Vadim, o mai buna vizibilitatea a actiunilor sale (costructia de case pentru sinistratii inundatiilor de anul trecut), l-au apropiat destul de mult in sondaje de liderul PRM si va continua sa se apropie si pe viitor daca actualul trend se prelungeste. Si are sanse sa se prelungeasca deoarece Gigi Becali vrea sa atinga un nou punct sensibil al romanilor (biserica) la modul practic (finalizarea lucrarilor de constructie a manastirii de la Maglavit).

La Maglavit, locul in care se spune ca Dumnezeu i-ar fi aparut unui localnic surdo-mut numit Petrache Lupul ce si-ar fi recapatat vorbirea si a devenit astfel ultimul sfant modern al Romaniei, a promis Becali ca „va construi o manastire” dupa victoria Stelei in fata lui Betis urmand modelul lui Stefan cel Mare. Cu cat ma gandesc mai bine cu atat ii inteleg mai exact discursul de o profunzime simpla, ca a idolului sau, Paulo Coelho. Cine, daca nu el, un cioban asemeni lui Petrache Lupu, poate sa continue constructia manastirii sistata din anii ’50?

 

 

 

Sunt, la fel ca majoritatea romanilor, suspicios. Ceva din felul nostru de a fi, din formula noastra genetica si educatia noastra sau poate doar din cauza ametelii provocate de obsedanta alternanta deal-vale, ne face sa fim suspiciosi. Cand cineva ne acorda prioritate ne intrebam de ce o face iar daca altcineva ne zambeste politicos ne zburlim la gandul ca suntem luati peste picior. Chiar si cand am fost invitati sa ne integram in Uniunea Europeana s-a umflat ranza in noi ca europenii astia au descoperit cu siguranta o mare comoara in tarisoara noastra de ne-au facut o astfel de invitatie asa ca pana la urma a iesit ca le-am face o mare favoare daca i-am da curs.

Suspiciunea e cu atat mai mare cu cat e vorba de straini. Fie ca vind sa ne cumpere tara (sic) sau doar sa ne-o umple de bune intentii si brosuri neo-protestante, strainii sunt priviti chioras ca unii care au interese ascunse sau, in cel mai bun caz, au nimerit aici din greseala.

Personal, imi manifest nationalista suspiciune, de fiecare data cand vine vorba de implementarea notiunilor occidentale la moda din comunicare, marketing sau politica si asta nu fiindca ar fi ele gresite ci mai degraba fiindca suntem oarecum gresiti noi. Provenite din tari unde totul se misca si functioneaza, de la societatea in sine, la mediul economic, politic si mediatic si aduse aici, unde societate e ametita si confuza, mediul economic subteran, cel politic corupt si duplicitar iar ONG-urile sunt, de cele mai multe ori, facaturi ale marilor corporatii sau paravane pentru inghitit sponsorizari bugetare, nu pot sa nu privesc aceste procese si teorii functionale cu un soi de indulgenta ca pe niste utilaje de sapat trimise sa lucreze la excavat mocirla. Asa se face ca vizita unui „guru al marketig’ului” cum este denumit Tom Peters (el insasi un produs al marketing-ului Occidental unde oamenii se vand la pachet cu ideiile lor), e asemanatoare cu vizita unui crestin in teritoriile ocupate, periculoasa si oarecum inutila. Fara a minimaliza calitatiile si greutatea lui Tom Peters a carui valoare intrinseca nu scade doar printr-o vizita in Romania cred ca lucrurile s-ar schimba daca acesta s-ar muta cateva luni aici. Imi vine in minte exemplul unui presedinte de companie multinationala (elvetian de origine germana) care, dupa un an de stat in Romania, trimitea in Marea Britanie la compania mama rapoarte fanteziste luate de la guvernul Nastase despre starea econimiei romanesti ba chiar le inflorea pe alocuri. Tot ce exista aici, pentru a functiona, trebuie sa fie putin corupt pe ici colo sau macar putin modificat, asa cum ar trebui sa ne adaptam ca sa putem respira o atmosfera extraterestra. Asa ar trebui sa fie si marketingul ca sa fie functional: nu inovatie, dezvoltare si promovare ca detergentii din vest ci dummping in vanzarea de soda amestecata cu parfum adusa din Turcia in pungi de plastic. Asta e marketing-ul adevarat!

Cat despre strategii, strategia e una singura si populara: coada. Locul in care cererea inghesuie oferta e singurul capabil sa atraga alti si alti consumatori. Daca unei babute i se face rau in fata unui magazin iar alta se opreste sa vada ce face, in citeva minute in spatele lor se va forma o coada care, in cele din urma, isterizata, le va impinge in timp ce le-ar urla in spate „sa se dea mai putin sa ajunga la toti”.

Din pacate, Tom Peters nu a vazut coada de la SIF Muntenia Constanta unde pensionari fara nici o legatura cu societatea de investitii s-au asezat la coada. Au auzit ca se dau bani. 

 

 

Exista preturi care fac istorie si raman ca valori etalon in mentalitatea comuna. Cine nu isi mai aminteste de „punga de un leu”, vechi sinonim comercial al monedei nationale? Acestui popor de sentimentali i-a fost greu sa renunte la simbolul „pungii de un leu” chiar si cand valoarea intrinseca a produsului a crescut de cateva mii de ori (in vechea moneda), chiar si acum cand a scazut (in leul greu), fata de nume. Iar „punga de un leu” nu e singurul simbol national. Simboluri sunt si tigarile „de spaga” Kent, sapunul Amo/Lux/Rexona sau traditionala punga de cafea, monede absolute in spitalele romanesti predecembriste. Cine insa mai este astazi atat de ingenuu incat sa strecoare unui medic un pachet de tigari sau o punga de cafea? Poti doar sa te gandesti cu o umbra de candoare la aceste „atentii” care starnesc nostalgii ca orice amintire a copilariei, fie ea si a coruptiei. Inflatia, liberalizarea preturilor pe piata serviciilor, deschidere catre Comunitatea Europeana, toate impreuna si fiecare in parte au stabilit tacit ca bancnota de 100 de Euro este noul simbol national. Orice serviciu se taxeaza astazi cu 100 de Euro, dovada a faptului ca noile simboluri nationale nu mai sunt doar locale ci au deschidere europena. Un permis de conducere, un talon auto, o operatie mica si discreta, totul imprumuta si se confunda cu valoarea bancnotei de 100 de Euro. Spaga s-a integrat in Europa inaintea noastra.

Un prieten a incercat sa ajunga mai repede intr-o audienta la un primar de provincie. „O suta de Euro”, i-a cerut imperturbabilul functionar al primariei. „O suta de Euro? Nu e cam mult?”, il intreaba prietenul. Functionarul, vag deranjat de aceasta impertinenta, il priveste usor curios pe prietenul meu si ii spune pe un ton parintesc: „Pai, ce mai gasesti astazi sub 100 de Euro?”. Prietenul meu a inteles si a rosit. Simbolurile nu se negociaza. Se respecta.

 

Fotbalistii sunt probabil, dintre toti sportivii, cei mai apropiati de statutul gladiatorilor. „Limba fotbalistica” pastreaza inca, asemeni sportului in sine, elemente care amintesc de statutul si modul de viata al gladiatori romani. Cuvinte precum „arena”, „jucator liber”, „proprietar”,”vanzarea” si „cumparare” fac parte din terminologia actuala a acestui sport in care jucatorii sunt vanduti si cumparati de proprietarii lor. Daca mai adaugam realitatea violenta a stadioanelor cu tribunele avide, la modul metaforic, de sange, avem tabloul aproape complet in care isi traiesc viata gladiatorii moderni. Pentru ca tabloul sa fie total trebuie sa aruncam un ochi si asupra celor care trag foloase din exploatarea fotbalistilor: proprietarii lor, fie ca e vorba de cluburi sau impresari care gestioneaza interesele
sportivilor in interes propriu. Nu vreau sa fac o radiografie morala a acestei lumi in care se invart fosti fotbalisti, ex-speculanti de bilete de cinema, urmasi ai Securitatii sau doar ai inaintasilor nostri ciobani. In fond e problema lor ce sunt sau au fost cu atat mai mult cu cat capitalismul e mai degraba amoral decat altfel. Din acest motiv a face bani chiar si din „vanzarea” sportivilor nu poate intra sub incidenta moralei sau a aprecierilor emotionale. Practic, nimeni nu le poate reprosa impresarilor sau cluburilor ca au facut averi din vanzarea-cumpararea de jucatori. Ce li se poate reprosa este mai mult decat o chestie anti-capitalista cum este neplata impozitelor catre stat: infractiunea de evaziune fiscala, prin sustragerea si falsa declarare a valorii reale la care s-a facut vanzarea jucatorilor. Faptul ca AFC Rapid a prejudiciat statul cu 1,4 milioane de Euro, pentru vanzarea fotbalistului Florin Bratu la un pret mai mare decat cel declarat nu inseamna ca e si singurul club care a facut asta. Spre exemplu, cat de prost poate fi statul sa creada ca Walter Zenga a avut in perioada petrecuta ca antrenor la Steaua salariul de 8 milioane de lei vechi pe luna?  E vorba aici de un fenomen generalizat la nivelul intregii competitii nationale si prea putine sunt cluburile care fac exceptie. Insa, daca din partea lui Sechelariu, Becali (Victor, Ioan sau Gigi), Netoiu, Mititelu, Padureanu sau Nicolae e de asteptat sa incerce sa obtina bani negri prin astfel de practici, faptul ca in culpa acum este clubul vicepremierului, vine sa ne arata ca „oamenii de fotbal”, fie ei si George Copos cu toata spoiala lui de liberalo-capitalist, raman la fel. Inaltul sau exemplu, de reprezentant al statului aflat in contradictie cu acesta, vine sa arate faptul ca intre  lipsa de moralitate politica si cea de bun simt a oamenilor de fotbal si totodata de afaceri nu exista practic nici un conflict. In nici un caz unul de interese. Mai ales cand toate interesele sunt ale lui.