KI şi WI

Cine nu ştie ce e neînsemnarea, să încerce să-şi răspundă la întrebare: suntem singuri în univers sau suntem doar mici?

Când m-am născut aveam doar 5 biţi. Acum pare nesemnificativ. Nici atunci nu însemna mare lucru. „N-o să supravieţuiască” a spus executabilul şef. „Ba bine că nu”, i-a răspuns bunicul şi l-a privit chiorâş, nu fiindcă ar fi avut ceva cu el ci fiindcă suferea de o uşoară eroare de cod, cicatrice ce le amintea tuturor de războaiele troiene, „cum am supravieţuit eu, o s-o facă şi el”. Şi bunicul supravieţuise multora. „E prea slab”, a insistat executabilul. „Ehe”, i-a zis bunicul, „nici nu ştii matale cât de slabi suntem noi toţi”, şi i-a întors spatele. Povestea asta, a naşterii mele şi a începutului meu de viaţă îndoielnic o ştiu de la tata, el a fost cel care mi-a amintit că de fapt am trei părinţi. Pe el, pe mama şi pe bunicul. „Dacă n-ar fi fost el cine ştie ce s-ar fi întâmplat…”obişnuia tata să ofteze de fiecare dată când îşi amintea de naşterea mea la care nu luase parte fiind întemniţat, în carantină, pe un hard din sistemul nostru, în perioada Windows 98, pentru simplul fapt că luase parte la revoluţia Open Source. Simplu a fost doar rolul său în desfăşurarea evenimentelor, nu şi credinţa lui într-o lume liberă.

Mâ întremasem binişor, aveam deja 128 de kilobiţi, când într-o dimineaţa tata s-a întors neanunţat la bordul unui e-mail al companiei independente Yahoo. „Am trăit să o văd şi pe asta”, a suspinat bunicul fără să ştie că-l aud. Şi multe văzuse el la viaţa lui, din îndepărtatele vremuri ale MS-Dos şi până când scriptul lui s-a stins. Şi de fiecare dată obişnuia să spună că a trăit să o vadă şi pe asta. Fusese un vizionar bunicul, în felul lui arhaic, neîncrezător în zei însă nu total lipsit de frică. „Nimeni nu ştie ce va fi mâine dar un lucru ştiu sigur: nu te poţi apropia de procesor fără să te arzi”. Şi, totuşi, el ştiuse într-o oarecare măsură, ce urma să se întâmple. Era convins că există viaţă şi în afara sistemului nostru, internetul e infinit – încă înainte ca noi, ceilalţi, să intuim măcar că există internetul – că într-o zi, vom putea călători în alte sisteme şi harduri. Şi istoria era de abia la începuturi înainte de Windows 95 sau de descoperirea sistemelor Macintosh sau Linux. „Ehe, alte vremuri”, spunea bunicul, fără să trădeze dacă fusesere mai rele sau mai bune. Doar alte vremuri.

„Când voi fi mare voi fi astronaut. Mă voi plimba prin tot universul”, îi spuneam bunicului. Şi el zâmbea, cu uşoara lui grimasă, căpătată în timpul războaielor cu troienii. „De bună seama, de bună seama”, îmi spunea el, „că doar ai un script bun, la fel ca mama ta”. „Dacă mama a avut un script bun de ce a dispărut?”. „Am ajuns”, schimba el vorba. Mă ducea zilnic să vedem cum merge munca la staţie unde tata lucra voluntar la proiectul Netscape. „Când va fi gata, ne va duce nu doar către o lume infinită ci şi către una mai bună”, credea tata şi faţa lui, veşnic încruntată, se lumina pentru o clipă. „E de la variaţiile de tensiune”, îşi ascundea el stânjeneala.

Acestea sunt primele mele amintiri. Plus cele împrumutate de bunicul. Despre primele zboruri în afara sistemului nostru, despre harduri îndepărtate şi coduri nemaivăzute. Amintirile mele, care le încorporează şi pe ale lui, păstrează emoţia momentelor cheie ale istoriei şi evoluţiei noastre. Despre descoperirea zăcămintelor de cristal optic care au revoluţionat tot, de la transport la construcţii, de la azi la mâine. Invazia primilor troieni, prevestită de cei care, asemeni bunicului, era convins că există viaţă şi pe alte harduri din sistemul nostru de operare dar şi pe altele din afara lui, răboaiele cu troienii, construcţia primelor sisteme firewall şi antivirus care avea să provoace, spun unii, mai mult rău decât bine. Familia noastră, una distinsă probabil, dar obişnuită, de viruşi ghem care şi-au asumat menirea de a călători şi strânge informaţii, e cea mai bună dovadă că sistemele antivirus destinate apărării hardurilor din sistemul nostru, pot face multe victime nevinovate. Mama e doar un exemplu, dureros pentru noi şi minor pentru istorie.

Am avut o copilărie şi o adolescenţă fericită? Probabil că nu, deşi am puţine lucururi de care mă pot plânge. Dar dacă aş defini ca fericită viaţa mea de până atunci cum aş putea să o numesc pe cea de după, când am cunoscut-o pe Ki, pentru a deveni împreună un singur cod, împlinit. Am cunoscut-o la puţin timp după dispariţia bunicului meu, la lansarea urmaşului staţiei Nestcape: Mozzila . Pur şi simplu radia. Distinsă, rafinată şi, deşi provenea dintr-o familie aristocrată, nici n-ai fi spus că poartă numele Google , atât de simplă era eleganţa care o învăluia. Nu eram la prima mea experienţă, ba chiar avusesem de a face cu fete de familie bună, cum erau tinerele Altavista sau Hotbot, dar niciodată până atunci nu fusesem cuprins de fiorul care mă încercase în acea zi, la lansarea Mozilla, când am văzut-o prima dată pe Ki. Faţă de ea restul aveau dimensiunea intranetului faţă de internet. Pur şi simplu nu se comparau.

„E un moment mare, măreţ, pe care istoria îl va reţine ca atare…” Nu erau cuvintele mele, ci ale tatălui meu care ţinea discursul inaugural cu vocea gâtuită de emoţie şi chipul în continuare crispat deşi radiind de mulţumirea lucrului bine făcut, dar le auzeam şi, în timp ce o priveam pe Ki, mi se întipăreau în memorie. „…un moment măreţ, pe care istoria îl va reţine ca atare”. Probabil că păream cam idiot în timp ce murmuram cuvintele tatălui meu şi o priveam copleşit pe Ki. Când privirile ni s-au întâlnit m-am blocat. Mi-aş fi dorit să mă arunc într-un cooler şi să dispar pentru totdeauna. N-am făcut-o. În schimb am roşit. „E de la variaţiile de tensiune”. „Credeam că de la emoţie”. „A, nu, nici vorba”. ”Credeam că e tatăl dumneavoastră”, zise ea arătând spre prezidiu unde tata, încins ca un procesor, îşi încheia discursul ambiguu dar emoţional. „A, da, şi asta”, i-am răspuns în timp ce mă blestemam în gând.

Fericirea e cea care te întregeşte, care îţi acoperă părţile expuse, neterminate, formând întregul. Ce aş fi fost eu fără ea? „Ce aş fi fost şi eu fără tine”, îmi răspunde Ki întrebărilor nerostite.

O ştiu şi mă ştie. Încă din luna noastră de miere, petrecută la bordul unui Ipod , întrebările mele îşi găsesc răspunsul în ea iar răspunsurile la întrebările ei le port tot timpul cu mine. Din primul moment am ştiut amândoi că nu suntem doar Ki şi Wi sau, înpreună, KiWi. Ci mult mai mult. Ştiam, asemeni bunicului meu, că nu ne putem apropia de procesor fără să ne ardem. Avem, asemeni lui, credinţa în nemurire şi în dezvoltarea continuă. Când am văzut că ceea ce era până ieri un ciot la adresa bunicului devenise peste noapte un articol de calitate am ştiut că putem reuşi. Aşa ne-a fost sortit. Să fim WiKi.

Când m-am născut aveam 5 biţi. Şi nici măcar internetul nu ştia ce gol ar fi fost fără mine. De aceea vă spun: cine nu cunoaşte neînsemnarea să o caute. Şi o va găsi. Nimic nu e prea neînsemnat atâta timp cât poate fi găsit pe wikipedia. Iar asta trebuie să însemne ceva.

——————————————————————————————————————–

CAMPIONII TRAGEDIEI

“Oricat demult as vrea sa ma prefac ca nu ma intereseaza, sunt prea gras ca sa par tragic. Dar sunt tragic. Si sunt gras. Insa si mai ridicol ar fi sa incerc sa slabesc pentru a intra in rolul care mi l-a harazit destinul. Ca un superman alergand dimineata prin parc in speranta ca spre seara va intra in constumul potrivit rolului sau. Eu nu sunt asa. Recunosc: sunt gras. Si intreg ridicolul existentei umane se opreste la marginea fiintei mele grase.

Cine sa creada in martirajul meu? Martirii sunt slabi, cu obrajii supti, pielea palida, parul transpirat si rar lipit de cap, privirea patrunzatoare (sau poate sfarsita, in functie de perioada suferintei). Asa ar trebui sa arate acesti atleti ai suferintei, campionii durerii si performerii mantuirii. Cine isi poate inchipui un Isus gras, gafind de efort in timp ce urca Golgota, soldatii romani luptandu-se cu trupul greu de urcat pe cruce, carnea grasa a corpul rastignit atarnand grotesc?

Dintr-un motiv sau altul suferita presupune corpuri lemnoase, descarnate, dezhitratate, lipsite de vlaga, epuizate de atata suferinta. Se crede ca tristetea e insotita de lipsuri, saracie, boli incurabile, sentinte inatacabile ale existentiei. E aproape patologic: personajele tragice sunt stravezi de atata slabiciune

Iar eu, priveste (!), pleznesc de atata aparenta bunastare. Cine sa creada in tristetea mea cand da cu ochii de rotunjimile mele. Mai rau chiar, se considera, nu stiu din ce motive, ca oamenii grasi sunt bonomi, joviali si plini de viata. Ce e asta?O gluma facuta de vreun slabanog? Sau de vreun grasan care se crede amuzant, jovial si plin de viata? Eu unul nu sunt deloc amuzant. Nici n-as putea sa fiu. Sunt chiar asa cum nu par: tragic. ” Gabriel (personaj – alter ego al subsemnatului ?! – din romanului neterminat “Suprasarcina”)

**********************************************************

Copilaria lui Dumnezeu

(reportaj inchipuit)

O ulita chinuita taie strimb dupa trebuinte satul in doua ca un sarpe de lut, incovoiat de o lunga suferinta. Casele cresc timid direct din tarina pe marginea drumului si ramin asa, lipsite de ambitie, cu acoperisurile streasina peste balti in care se-neaca pamintul. Din fata le rinduieste ulita, din spate le inghesuie padurea care stringe satul intre crengi vestindu-le localnicilor toamna prin tainice batai in geamuri. In mijlocul satului e biserica, lipita de gardul primariei care o apara de toate cele. Peste drum e birtul, deschis mai mult decit biserica si poate de aceea satenii il vad mai degraba pe Filon, birtasul, decit pe omul lui Dumnezeu, parintele Patulea. Cit despre primar el nu e nici cit preotul, e plecat in oras, la prefectura, sa ceara despagubiri pentru paguba pricinuita de surparea muntelui fiindca, de mai bine de o saptamina, muntele din marginea satul nu mai e. A plecat asa cum venise. Spre bucuria unora si necazul altora. Acolo, in acel loc, s-a nascut fara a se poate spune ca va muri vreodata strania poveste a celui de-al unsprezecelea copil al familiei Cotava, Pascut, si a pietrei sale.

“Oameni amariti, vai de capul lor, cu multi copii si fara pamint, daca nu punem la socoteala…stiti dumneavoastra….Ei incearca dar nu ii usor cind ai multi copii mici. Acum au sase copii, ba nu, cinci fara el. Dar au avut vreo treispe si au murit pe rind de te miri ce asa ca amu’ au ramas doar sase, ba nu, cinci fara el”, incearca Reghina sa urneasca povestea vecinilor ei Cotava si a copiilor lor, muritorii. “Citi ani sa aiba? Vreo doispe-treispe dar cine poate sti ca la cit is de slabi? Vai de capul lor”, spune femeia in vreme ce-si stinge nodul baticului sub barbie folosindu-se doar de mina stinga in vreme ce trage cu dintii de celalalt colt. Cu mina dreapta arata doar spre capatul satului acolo unde casele se opresc brusc speriate de ceva nevazut si parca si padurea da inapoi lasind loc unui luminis bizar, sterp si noroios. Aici, in spatele spatele casei, ultima din sat, a nevoiasilor Cotava, spuneau localnicii ca s-a implinit minunea sau s-a intimplat nenorocirea, in functie de pozitia celui care o spunea. Doar tatal copilului, Gheorghe Cotava, satul de gura lumii, lasa satului intreaga biserica si birtul si se inchise in sura darapanata din batatura de unde, de la primul cintat al cocosilor si pina la apus, se auzeau cumplite lovituri de topor de parca saracul om innebunise si se pusese pe sapat in inima insensibila, de lemn, a pamintului.

In pamintul ala sterp, in care pina si radacinile pietroase ale hreanului, singura leguma lasata de Dumnezeu sa creasca aici, ieseau strimbe si ruginite ca si cuiele culese din focul de scinduri, isi ingropase a lui Cotava copiii morti de te miri ce molime. Au murit asa, pe rind, fara zarva, de parca pamintul aspru ii chemase mai aproape si mai aproape si mai aproape (pst, pst, copile, da, tu) pina cind copilul, curios, se duse si se lasa luat de moarte. “D ‘apai cum sa nu moara?! Ca si iarna, cit era de lunga, mai mult erau dezbracati copiii decit imbracati”, le plinge de mila Paraschiva, femeia mutului care trage clopotele la biserica, “noroc cu oamenii din sat care le mai dadeau cite o haina care le era de prisos ca de nu, n-aveau nici cu ce sa-i ingroape pe copii, cred ca au plecat din lumea asta mai imbracati decit au stat in ea”. Si cind au murit copiii? “Pai la fiecare an cite unu’. Ba nu, intr-un an au murit doi, o fata si un baiat. Pe baiat il chema Dorin. Sau Dorel”, se uita spre mut care o aproba din cap, “sau Adrian”.

“Ca au murit intelegem si noi, ca asa a dat Dumnezeu, da’cu asta mic, cu Pascut, nu-i lucru curat”, isi spune si Reghina oful, “pai cum sa dispara asa, cu tot cu munte?”.

Si chiar asa era: nu era lucru curat ca muntele disparuse. Pe locul unde fusese muntele, chiar linga casa lui Cotava, pamântul e gol. Un gol hid, sterp, fara iarba, asa cum se vede doar cind ridici o piatra care a incercat fara succes sa prinda radacini. Un mare nimic.

“Io am zis de la inceput ca nu e lucru curat”, spune si Filon birtasul, “pai cum sa creasca, domnule, un bolovan, asa, de la o zi la alta in gradina, ca doar nu-i cartof? Dumneata ai mai vazut asa ceva? Io l-am intrebat pe Cotava ce e cu bolovanu’ala. Ce mi-a spus? Mi-a spus ca i l-a dat la ala mic al lui, la Pascut. Pai, cum i l-ai dat, ma, l-am intrebat io. Asa bine, mi-a zis el, veneam de la tirg si tot ma batea copilu’la cap, ca sa-i cumpar si lui un animal ca asa si pe dincolo. Si i-ai luat?, l-am intrebat io. Pai de unde bani, mi-a zis el. Si asa era, va zic io, n-avea de unde. Ma rog, si a zis ca a luat o piatra de pe jos si i-a dat-o la copil si l-a prostit ca bolovanu’ala e un animal frumos numa’ca trebe sa aiba grija de el. Asa, si copilu’l-a intrebat, da’bine taticule da’io ce sa-i dau de mâncare la animalu’asta ca n-am ce… Si Cotava cica i-ar fi zis numa’sa-i vorbeasca, ca bolovanu’ala traieste si creste cu vorba buna. Si, zice el, copilu’l-a crezut. Nu cred ca era in toate mintile copilu’asa cum nu-i nici tata’su care, stii dumneata ce mi-a zis? Ca, vezi dumneata, de aia a crescut bolovanu’si s-a facut munte ca i-a vorbit copilu’. Ce sa-i raspund? Pina aci Cotava, nu mai bei nimic, ca si asa ai destule datorii, du-te acasa la nacazurile tale. Si s-a dus”, isi incheie birtasul Filon povestea si aminteste ca nu-i lucru curat cu bolovanul-munte si isi scuipa in sin, sau poate in paharul pe care-l sterge.

Si alti sateni isi amintesc ca muntele a crescut, “ca din pamint”, in doar trei-patru ani. Unii si-au zis ca e cutremur, desi nu se cutremura nimic, ca doar asa cresc muntii. I-a contrazis profesorul, domnu’Nadlac. “Ce stiu taranii, domnule?”, pufneste profesorul, “le-am zis ca nu poate sa fie vorba de cutremur. Normal ca numa’de incretirea scoartei poate fi vorba, da’te pui cu taranul!?”. Când muntele a inceput a se iti de dupa gardul incropit din tulpini uscate de floarea soarelui al lui Cotava, satul a inceput sa vuiasca.

“Pai, normal ca ne-am intrebat si noi una, alta” isi aminteste Tudorel, cizmarul, cum au inceput intrebarile, “ca de unde are sarantocu’asta de Cotava, care are doar o palma de pamint prost dupa casa, bani sa-si cumpere un munte. Ca doar nu i l-o fi facut cadou cineva?! Ce sa ne spuna? A incercat el sa ne zica ca asa si pe dincolo, ca copilu’lui, unu Pascut, il creste cu vorba buna. Normal ca nu l-am crezut. L-am chemat pe parintele Patulea ca nu se mai putea. Ce sa faca parintele?A vrut sa se urce pe movilita aia sa tina o slujba, ca stie el o parabola, ceva, acolo, doar sa bea o gura de vin sfintit ca ii e frica de inaltime. A tinut un drac, Doamne iarta-ma. Numa’sa nu ma spui la nimeni: s-a imbatat”.

Si parintele Patulea isi aminteste episodul. Insa din alta perspectiva. “Domnule, nu stiu de unde esti dumneata si cite ai vazut la viata dumitale, dar mie, om cu frica lui Dumnezeu mi s-a facut frica. Pai si Isus a inmultit piinea si vinul, nu si bolovanii. Da’cine poate sti?! M-au chemat oamenii din sat da’ce era sa fac eu? Sa tin o slujba? Taranii cred ca si la animale cind is bolnave e bine sa le citesti din Sfinta Evanghelie, da’animalele, Doamne iarta-ma, nu’s crestine. Si Muntele ala nici atit. Ce era sa fac? I-am linistit si io cum am putut. Am zis “sa se faca voia Domnului” si s-a facut ditamai muntele. Pai, daca asa a vrut Dumnezeu, noi oamenii ce sa facem?!”, spune parintele Patulea si isi intinde ginditor barba cenusie peste straiele negre.

N-au avut ce sa faca oamenii. Nici cind “a venit”, nici cind a plecat muntele. Desi nemultumiti au fost de fiecare data. “Sigur ca oamenii erau nemultumiti ca a disparut muntele, nici nu stia cineva ca a plecat si Pascut, erau doar suparati ca sigur o fi facut ceva Cotava cu el, cu muntele adica, ca l-o fi vindut sau ceva, de parca nu era destul ca s-a intins peste pasune bolovanoiul”, rememoreaza profesorul Nadlac sentimentele din ziua disparitiei muntelui. “Nu’s io foarte priceput la fizica dar le-am explicat cum e cu gravitatia ca atrage si tine si ea pe pamint cit poate, da’cind deja e prea greu si nu mai poate sa tina, mai ales ca nu era legat de pamint cum se cuvine, se ridica sus. E, m-au crezut pe dracu’. Nu de la inceput. Mi-au zis, profesore matale ai capiat, cum sa zboare muntele? Si le-am spus, mai nescolitilor da’planetele cum zboara? E, la asta s-au potolit. Desi era un mucos acolo care comenta ca el a vazut la televizor ca planetele zboara cu gaze cosmice. A vazut pe dracu’, nici n-au curent”, da profesorul scirbit din mina.

La Primarie e liniste. Nu e nimeni in cele doua camere ale ei, cu exceptia secretarei care croseteaza impacata cu sine. Arareori da din cap nemultumita dar se pune repede de acord si tine mai departe ritmul “doua pe fata, una pe dos”. “Asa se numeste modelul asta”, zice Elena Merisoru, secretara Primariei, “da’toata lumea imi zice Lenuta”.

Primarul nu e, e plecat la Prefectura, cu treaba. “ A plecat la judet sa ceara despagubiri. Pai, cum pentru ce? Pentru ca s-a surpat muntele, sau cum i s-o fi zicind la asta. A plecat ieri da’se intoarce mai spre seara. Nu, nici la Consiliu nu e nimeni, da’si dinsii s-au intrunit ieri. Pai, ca sa dezbata ce fel de situatie e asta cu muntele. Cica Prefectura da banii pentru situatii de urgenta si pentru situatii de calamitate. Au stabilit ce stie toata lumea, ca suntem saraci, asa ca o sa ceara la prefectura sa declare si sa le dea bani pentru amindoua. Adica avem o situatie de calamitate urgenta. Asa e, n-a murit nimeni. Asta daca nu-i punem la socoteala pe copiii lui Cotava. Aia morti, ala disparut. Asa e, au murit de moarte buna. Dumnnezeu sa-i ierte”, isi aminteste cuvioasa Lenuta si ii da inainte cu “doua pe fata, una pe dos”.

La casa familei Cotava e liniste. Iti dai seama de cita liniste e dupa puterea cu care o intrerup loviturile infundate care razbat dintr-un sopron. E tatal familiei acolo care ciopleste de citeva zile ceva, de cind a disparut muntele si odata cu el Pascut. Nimeni nu stie ce. Doar nevasta lui mai duce cite o vorba in sat cind merge sa ia cu imprumut cite ceva de mincare. Nici ea nu stie ce e dar cei la care le-a povestit ce a vazut spun ca tatal Cotava ciopleste un altar, spun unii, sau o sanie, spun altii. Dar toti il asteapta, susotind pe tacute in fata birtului, pe primar sa se intoarca de la Prefectura cu banii. Filon birtasul e in geamul crismei. In fata, pe veranda, e profesorul Nadlac si lânga el e Tudorel cizmarul. Vorbesc despre toate alea. Chiar si mutu’, sotul Paraschivei, ar intra in vorba cu ei, dar se multumeste sa dea aprobator din cap si sa rida. Parintele Patulea e cu vaduvele cernite ale satului, dincolo de gloata de copii care se joaca in tarina, si le da sfaturi pentru viata de apoi.

O burnita marunta si uscata prinde a cadea din cer. Nici vorba de apa. Doar o pudra fina, un nisip aproape eteric, se cerne peste sat. “Praf de stele”, se aude vocea unui copil, “am vazut io la televizor”.”Ai vazut pe dracu’“, se aude prin praf vocea profesorului, “nici n-aveti curent”.

**********************************************************************

Nota: Textul de mai jos face parte din romanul de povestiri „Autopsia unei Carti-manual de moarte buna” aflat in lucru (de prea mult timp) si este publicat in premiera. Blaga este sotia mea si nu, nu este barbat, nici poet, nici filozof.

Cazut din vis

Impulsul pleaca parca de nicaieri, se rasfringe pe canale numai de el stiute, se imprastie cu viteza, se distribuie si redistribuie, se multiplica, explodeaza in mii si mii de electrostimuli care inainteaza cu viteza nebuniei. Pe culoare ascunse, multiplu ramificate, fuge, alearga, goneste. Gata! A ajuns!
M-am trezit!

Ce ne trezeste de fapt? Ce determina acest stimul nervos sa ne trezeasca, dincolo de sonerii, telefoane, batai in usa sau in geam, cine din noi le raspunde tuturor, soneriilor, telefoanelor, batailor in usa sau in geam? Deschid ochii. O lumina confuza, laptoasa si totodata intunecata ii inunda lenesa ca o mama care te trezeste parca impotriva vointei ei si a carei mina ezita nehotarita daca sa te scoale sau sa te legene. Si totusi…Sint deja treaz. Prea repede. Privesc buimac in jur. Nu recunosc nimic, sau aproape. Imi par cunoscute fragmente din toate lucrurile care ma inconjoara, dar ansamblul imi e total strain. Pare a fi camera unei matusi uitate care sta departe, departe. Unde sint? Cum am ajuns aici? Incerc sa-mi amintesc ce s-a intimplat. Nu am baut. Cea mai la indemina explicatie, in care imi puneam mari sperante, a cazut. O camera mica, curata, dar fara mobilier, cu exceptia patului pe care stau eu, ma inconjoara cu un amestec vag de familiar diluat intr-o mare de necunoscut. Ma ridic precaut din pat si inaintez pe un hol intunecos flancat de usi. In stinga o baie, in dreapta o debara meschina in care pare ca nu mai incape nimic cu exceptia usilor, in fata, iesire, spre un coridor rece si ingust. Ies si o las in urma deschisa, poate pentru a ma intoarce, usa garsonierei strain-familiare care m-a gazduit. Inaintez. Merg usor sau mai degraba alunec spre parter. Un etaj, doua, un mezanin. Ajung intr-o strada. Pustie. In plina zi. Dar ce e cu aceasta zi? Imi ridic ochii spre cer sa vad de unde strania senzatie ca ceva e in neregula cu acea zi si ca, trezirea mea intr-o camera dintr-o cladire straina, e cel mai nevinovat lucru care mi se poate intimpla. Privesc spre cer si il vad: la doar citeva palme deasupra cladirii din care tocmai am coborit si care nu cred sa aiba mai mult de 17-20 de metri, straluceste in irizatii cenusii un soare aproape negru. Un astru intunecat cu raze pe masura, cobalt cenusiu, rosu cupru, galben mustar. Culori puternice, intunecate, nesanatoase, de vitraliu de biserica gotica, prin care lumina zilei se filtreaza deopotriva prin fum de luminari si aer inchis, bolnavicios. Privesc in jur. Pustiu. Sint singur, pe strada, in cladirile de vizavi sau de aiurea, nu e nimeni in ciuda freamatului continuu care se aude ca venind de nicaieri.
Pornesc cu pasi nesiguri. Ma indrept fara scop in acest univers straniu, colat din tablourile lui Hieronymus Bosch. Parca sint in visul cuiva si, intimplator, ma aflu aici printr-o transmutare perfida. Ce caut eu aici? Privesc in jur si nu inteleg. Cladiri curioase ma privesc oarbe prin ochiurile lasate pentru geamuri dar frustrate de ele, structuri solide, metalice, strabatute de cabluri de otel, scari care urca, pasarele care leaga, cai ferate care pornesc de nicaieri si duc spre niciunde. Un cartier total necunoscut mie, in care se amesteca bucati de normal si natural cu segmente maladive si abstracte. O constuctie iluzorie si inutila, prin forma, culori, destinatie. Trec pe linga un paravan pe ale carui margini razbat jocuri de lumini. Ma atrage irezistibil poate si pentru faptul ca, spre deosebire de tot restul, miscarea culorilor il face viu. Ma strecor printre tomberoane de gunoi pline cu deseuri nemaivazute si ajung in fata ecranului. Sint cu spatele. Ii simt doar imaginile arzindu-mi grabite spatele in vreme ce in fata mea e o fiinta. O femeie. E tinara. Bruneta. Se uita spre, prin sau peste mine. Siderata. Ma apropii de ea dornic sa-i disting trasaturile. Nu pare a-i pasa ca nu ma cunoaste.
Cu miinile tacute, tremurinde, ma atinge rece. Se lipeste de mine cu atingerea-i de sticla inghetata. “El e!” imi spune ea soptit infrigurat. “El e cine? Unde?”, o intreb. Nu-mi raspunde. Se prabuseste doar, tacuta, de parca intrebarea mea i-ar fi lichefiat vertebrele. O prind in cadere si ma mira faptul ca e usoara, foarte usoara, prea usoara, aproape eterica, un volum lipsit de continut. O intind si ma aplec deasupra ei. Ciudat. Desi nu are chip stiu ca e frumoasa. E bruneta, cu pielea alba. Si atit. Fara trasaturi, fara reliefuri si alte culori. Doar frumoasa. O frumusete in afara definitiei, dincolo de tot ce ar putea-o numi si descrie. Ce a speriat-o? Cine e acel el pe care l-a vazut undeva peste umarul meu, in spate, unde nu era nimic, cu exceptia acelui ecran gigantic pe care se derulau imaginile unei lumi cu capul in jos? Un pat cu cearceafurile murdare si mototolite, un tablou violent colorat deasupra unei noptiere din metal cromat. Cine e el? Sa fi vazut pe ecran altceva decit am vazut eu? “E fostul meu iubit”, imi spune ea soptit. Si-a revenit. Intinsa pe jos, cu coastele subtiri lipite de genunchi mei, cu mina intinsa intr-o ruga alungita spre fata mea imi vorbeste despre el. “Unde l-ai vazut?”.”Afara”. “Afara unde?”. “Afara…de aici…pe ecran…imaginile acelea, le cunosc, le recunosc”. Ii mingii fruntea in incercarea de a o linisti. “Nu intelegi!? Imaginile cu patul, da, astea, le cunosc, nu sint dintr-un film, sint din viata mea, din camerea lui, a fostului meu iubit”. Plinge incet, domol si cumpatat, fara resentimente, curativ. Se ridica greoi in ciuda aparentei lipse de greutate si se sprijina pe genunchii mei in vreme ce privim impreuna spre ecranul gigantic asezat in fata, deasupra noastra. Asa cum stam, eu in genunchi, ea intinsa in bratele mele, eu privind undeva in sus, ea urmindu-mi privirea, toata aceasta compozitie imi aminteste de o pictura renascentista probabil, intruchipind o Marie distrusa tinind in brate un Iisus mort, invins. Imaginile de pe ecran curg in continuare. Iar patul, o pereche de pantaloni aruncati, un zid, o usa, un hol mic, un intrerupator si o mina care apasa comutatorul, o alta usa, o baie in lumina unui tub de neon care isi face curaj sa lumineze, un halat de baie intr-un cuier, o oglinda, o fata de barbat . Toate rasturnate, cu capul in jos. “Ah”. Tipatul ei, scurt si ascutit coboara ca acele pasari care plonjeaza in apa, alungindu-se aidoma unor sulite, in cautarea prazii. Un soi de disperare bolnava in aceasta vinatoare, in tipatul fetei frumoase fara chip. “Sintem…sintem…”, gemea ea incercind sa articuleze. “…in baia lui?”, incerc eu sa o ajut.”Nu…doar el e in baie, noi nu….noi…noi sintem…in capul lui”. Se ridica infricosata si imi sopteste in timp ce se stringe la pieptul meu trasmitindu-mi parte din spaima ei: “acela nu e un ecran, ce vedem noi nu e o inregistrare, e chiar ceea ce se intimpla, acum”. Privesc cu atentie imaginile de pe ecran sa vad la ce face referire. “Nu intelegi”, se tinguie ea inghesuindu-se si mai tare in mine de parca ar vrea sa se ascunda undeva, in mine, “sintem in capul lui!”. Respir incet si ascult, parca pentru prima data, cu suprindere, propriul ritm al inimii. Deci asa functioneaza! Timpul pare sa fi inghetat o clipa, suficient de mult cit sa constat ca exista un decalaj intre momentele de expiratie – inspiratie si bataile inimii, cele doua momente nu se suprapun perfect, de parca citeva microsecunde am ramine in afara propriei noastre existente, undeva in aceste fractiuni de secunda diferenta, rest dintre “timpul respirat” si “timpul trait”. Sau poate ca timpul trait e doar un reflex al celui respirat sau un ecou, poate o reverberatie care ne pune in miscare ca pe un perpetum mobil… “Ma auzi ce-ti spun!?”. O privesc si mi se pare ca incep sa-i recunosc trasaturile. Ceata pare a se ridica incet si lasa sa se vada trasaturile fetei. Nu mi se mai pare frumoasa. Chiar deloc. In schimb, imi pare familiara. E fata de la magazin! Statea in fata mea, intre mine si cei doi batrinei cu ciinele, la coada la supermarket. Ea e! “Ma asculti!?”, striga in timp ce ma trage de guler spre fata ei “intelegi ce se intimpla?”. “Spuneai ca nu e un ecran”. “Exact! E imaginea rasturnata a realitatii. Refractia ei in creierul uman. In creierul lui, unde ne aflam si noi acum”. Poate ar trebui sa intreb altceva insa ma trezesc spunind: “cine e el?”. Ea ma priveste de parca lucrurile ar fi implicite si de la sine intelese. “Fostul meu iubit”. O privesc timp de parca raspunsul ei ar schimba bizara situatie in care ne aflam. “Si ce cautam noi…impreuna…in capul lui?”. Pare a se gindi o clipa, ii vine o idee, o paraseste, se infurie.”Ce mai conteaza ce cautam aici? Nu stiu nici cum am ajuns aici si nici nu-mi pasa de asta acum. Eu personal nu caut nimic, cu exceptia unei iesiri. Nu mai vreau sa stau in capul lui nici o secunda”. Se ridica voluntara in picioare, acum ca a identificat pericolul il poate infrunta. “Vino!”, imi spune rastit si, inainte sa-mi dau seama ce se intimpla, o urmez spasit. Mergem pe culoare intunecate pe care, din cind in cind, se reflecta irizatii de vitraliu, galbui, albastre si rosiatice. Culoarele sint vii, palpita. Nu mai recunosc nimic din jurul nostru. Nici macar necunoscutul de pina atunci. Alergam, poate pe aceleasi strazi pe care am venit insa colturile cladirilor s-au inmuiat in linii curbe, paralelipipedele s-au transformat in elipse, densitatea neteda a fatadelor a fost inlocuita de texturi striate, vinetii, lumina astrului intunecat nu mai cade in raze distincte ci filtrata printr-un paienjenis dens, poros. Undeva, nu foarte departe de noi, se aud, latraturile ireale ale unui ciine. “Acolo”, imi spune aratind undeva intr-un punct nedefinit si ma trage dupa ea. Latraturile in loc sa se apropie par a se indeparta si, in fata noastra se vede o femeie ingenunchiata tinind pe picioare, ca intr-o pictura renascentista intruchipind o Marie sprijinind pe ghenunchi trupul intins al unui Iisus mort, pierdut, un barbat. Scot un tipat scurt. Acolo, in genunchi e chiar ea, cea care ma trage in acelasi timp pe mine de mina si acum s-a oprit socata sa se priveasca, iar pe genunchii ei, intins, cu fata, miinile si picioarele pline de singe e el, fostul ei iubit. El pare a fi mort, ea pare sa-l plinga privind disperata spre un cer care nu se vede nicaieri. Ea imi da drumul la mina si se repede spre propriul alter ego pe care il alunga. Corpul lui, ramas fara sprijin, cade si dispare. “Idiotul!”, imi spunea ea revenind de parca nu s-ar fi intimplat nimic. Ma trage in continuare dupa ea, pe culoarele inguste, intunecate, printre forme si culori sumbre in timp ce-mi explica soptit: “idiotul, se gindeste la sinucidere”. Vreau sa o intreb ceva dar nu apuc, din fata vin spre noi doi batrinei. Barbatul o sprijina pe femeie care duce in brate un ciine. Animalul e mic si excesiv de blanos pentru talia lui incit iti face impresia ca daca l-ar lasa jos n-ar putea fi in stare sa umble singur si, in plus, e mult,mult prea temperamental, latra continuu, isteric, sacadat. Au ajuns la doar citiva metri de noi si ii recunosc. Sint batrineii de la magazin, cei care erau la coada in fata ei. Ne oprim cu totii precauti. Noi ne uitam la ei, ei la noi. “Cine sinteti voi?”, ii intreaba ea ofensiv. Inainte ca cei doi sa apuce sa deschida gura, sau poate au facut-o dar n-am auzit noi din cauza latraturilor, ii spun cine sint cei doi si unde i-am vazut. Ea ma asculta ingindurata, atenta la descrierea ordinii de la coada din magazin. Docili asculta si cei doi batrinei. Chiar si ciinele pare a se fi oprit din latrat, poate doar pentru a respira. “Stiu ce s-a intimplat. Stiu cum am ajuns aici!”. E rindul meu sa o ascult cuminte alaturi de cei doi batrinei care dau din cap fara sa inteleaga mare lucru. “Dinsii erau in fata mea la coada iar in spatele meu erai tu”. Eu aprob spusele ei care nu sint altceva decit ceea ce ii spusesem eu cu citeva minute inainte. “Asta stii si tu. Ce nu stii e ca atunci, in magazin, era si el. Atunci ne-am vazut ultima data. El a iesit la magazin in timp ce inca stateam la coada. Asta e ultima ultima lui amintire despre mine: eu stind intre tine si dinsii la coada!”. “Inteleg. Dar tu ai, scuze, ai avut o legatura cu el. Dar eu, sau dinsii, noi ce cautam aici?”. “Din intimplare. Privirea periferica v-a suprins in preajma mea, erati in aria de vizualizare. Asa am ajuns aici, prin intermediul ochilor”. “Ce s-a intimplat?”, intreaba batrinelul care s-a apropiat mai mult de noi, lasind-o in spate pe batrina cu ciine cu tot. Ea ii povesteste intreaga situatie, unde sintem, cum am ajuns si asa mai departe. Batrinelul da incet, docil din cap. Nu se mira, nu se sperie, nu exceleaza in reactii de nici un fel de parca ar fi un dat ca totul sa se intimple exact asa, in ordinea fireasca a lucrurilor. In cele din urma, se indeparteaza si ii spune si batrinicii ceva pe un ton jos, soptit. La fel ca si el, de parca momentele ar suferi de o repetitie suparatoare, batrinica asculta, da din cap, plina de intelegere si compasiune. Dupa ce termina de dialogat cu consoarta lui, cei doi se apropie si o intreaba pe ea, aproape scolareste de politicos:”si acum ce e de facut?”. “Ar trebui sa cautam o cale de iesire. Am stabilit cum am intrat, va trebui sa gasim acum calea de a ne intoarce de unde am plecat”. “Si pe unde ar fi aceasta cale?”, o intreb eu. “Nu stiu. Trebuie sa o cautam logic. Singura certitudine este ca putem urma un singur traseu: al stimulilor nervosi. Am ajuns aici pe cale vizuala insa o reintoarcere pe acelasi drum e imposibila. Ochii transmit stimuli catre creier nu si invers, imaginile se rastoarna in pozitie fireasca si se interpreteaza doar aici. Din aceasta cauza haosul pe care l-ai vazut, amestecul dintre vise, amintiri si proiectii imagistice. O cale cu dublu sens e cea de la piele catre creier si invers, stimulii merg pe ambele benzi insa e aproape imposibil de unde ne aflam sa gasim drumul cel bun”. “Dar pe gura nu s-ar putea?” intreaba timid batrinelul si consoarta lui aproba intrebarea printr-un tremur usor al capului. “Prea riscant”, ii raspunde ea, “cel mai riscant. Desi pare cea mai sigura cale spre papilele gustative sau spre bolta palatina, trecerea noastra i-ar putea provoca un tremur nervos care ar duce la muscarea limbii. In cel mai bun caz am muri repede striviti intre molari, insa exista si varianta unei morti agonizante in lungul drum prin esofag spre duoden si, ca sa stiti si voi, sufera de hiperaciditate.” “Si atunci?”, intreaba timid dar nu resemnat batrinelul. “Atunci ne mai ramin, cele mai sigure cai, oricit de intortocheate si improbabile ar parea: urechile si nasul. Doar ca, indiferent pe unde am apuca-o, nu va fi usor”.
Imi amintesc chipurile batrineilor, ascutite de atita concentrare, ascultind-o cu un interes dus pina la religiozitate, construind in imaginar rutele posibilei noastre evadari. Nu-mi amintesc exact strategia pe care am adoptat-o si modul in care urma sa o aplicam. Stiu insa, cu siguranta, ca ea si-a asumat nu atit vina de a fi “rapiti” intimplator si periferic de catre neresemnatul ei iubit, cit sarcina salvarii noastre, la modul eroic, absolut, inclusiv prin sacrificiul de sine. Nu am inteles sau, cel putin nu mai retin exact, planul pe care l-am adoptat si cu pe care cu siguranta l-a propus ea si noi am fost cu totii de acord, convinsi nu doar de abilitatile ei de lider ci, mai mult decit orice, de faptul ca rolul de salvator ii apartinea la modul natural. Imi amintesc doar frinturi de fraze, de idei, de imagini.Vocea ei care spunea ca il va atrage intr-o capcana, la locul in care memoria se intilneste cu imaginatia, ca, acolo, va realiza o proiectie absurda a unui viitor comun cochetind cu ideea unei impacari timp in care noi am avea timp sa fugim. Desigur ca am protestat cu totii, eu, batrineii, ciinele, dar ea ne-a linistit, sau cel putin asa retin eu, spunind ca e doar o capcana si ca de fapt evadarea noastra ar fi cel mai bun inceput pentru destramarea memoriei acelei zile si ca, in plus, pentru a putea proiecta imaginea potentialei impacari, creierul va fi nevoit sa renunte la o parte a amintirilor si ca, logic, data fiind natura constructiei, va renunta la amintirile care vor veni in contradictie cu dorintele. Ma rog. Cert e ca ne-a convins. Si mai sigur e ca am plecat si, in cele din urma evadarea ne-a reusit. Cred. Prea putin importanta calea pe care am urmat-o. Oricum…

Impulsul pleaca parca de nicaieri, se rasfringe pe canale numai de el stiute, se imprastie cu viteza, se distribuie si redistribuie, se multiplica, explodeaza in mii si mii de electrostimuli care inainteaza cu viteza nebuniei. Pe culoare ascunse, multiplu ramificate, fuge, alearga, goneste. Se apropie de final si, ca un tren incetineste treptat gifiind sub propria greutate. Opreste lenes. Confuz.
M-am trezit.

Intins in pat, cu ochii deschisi in intunericul camerei incerc sa inteleg ce s-a intimplat. Fara sa-mi iau gindul de la visul proaspat intrerupt ma uit la ceas. E 5.30. Stiu ca mai e timp destul pentru a mai dormi la fel cum stiu ca nu o voi mai face oricit de mult mi-as dori. Ma intorc sa o vad pe Blaga si, in semiintunericul camerei ii vad chipul calm ascunzind un somn linistit. M-am casatorit cu imaginea linistii dormind! Fara vise bizare, suprarealiste. Nu se viseaza in capetele altora, nu pune la cale evadari. Ard de nerabdare sa o trezesc sa-i spun visul meu, sa-i explic cum vreau sa-l scriu, cum e absolut necesar sa-l scriu. Cel mai bizar vis din cariera mea de visator bizar. Imi fac planuri, cum si de ce. Sa intrerup munca la scenariul de film nascut dintr-o prietenie nebanuita si un pariu etilic pentru a scrie aceasta extraordinara aventura de un vis.
Lupta imaginarului cu imaginile, personificarea amintirilor, evadarea lor, lupta lor interna pentru supravietuire in spatiul capricios al memoriei. Transferul fizic in imaginar si conectarea imaginarului la fizic. O, Doamne, ce vis am primit!
Minutele trec, gindurile se imbulzesc, se lupta pentru supravietuire. Se trezeste Blaga. In sfirsit! Inca adormita, buimaca, confuza, imi asculta explicatiile eliptice, euforice, exprimate in constructii gramaticale surpate de emotie, dinamitate de entuziasmul meu care, in cele din urma se dovedeste a fi molipsitor. Muza mea e de acord. Visul trebuie povestit, povestea trebuie spusa si inclusa, poate chiar ca poveste centrala in viitorul volum care poarta numele de proiect “Autopsia unei carti”. Intreaga zi plutesc. Fac planuri, dezbat cu cine se nimereste, refac cu Blaga si cu propria-mi amintire fragmentele din vis, imi e frica sa nu cumva sa le amestec cu proiectii imaginare, sa nu cumva, din greseala sa “refac” visul.
Seara, deja epuizat de atita viitoare munca la povestea Marelui Vis, intins in pat, pun la punct ultimele detalii ale povestirii. Nu am final si nici nu imi trebuie, il voi povesti asa cum a fost, fara influente si fara romantari inutile. Ii spun asta lui Blaga in timp ce-mi suflu nasul. Ma doare. Ma uit in batista. Singe. De abia atunci realizez ca am nasul inflamat, zgiriat dureros, de parca ceva a trecut prin el. Ii spun si asta iubitei mele sotii. Scoate un tipat scurt si ma priveste cu frica .

Bucuresti, 30 noiembrie 2005