OR-DA or nu ne-or da?!

ORDA (Oficiul Român pentru Drepturi de Autori)  a plecat iar la vânătoare de duşmani ai dreptului de autor. Îi mai sperie cu câte o campanie, cu citarea numărului de dosare penale, cu amenzi şi puşcărie. Privite lucrurile doar de la televizor, mai că au logică, parcă s-ar lega de o pretinsă normalitate. În fapt, în spate, se află o morişcă stricată, acţionată de o lege defectă, aplicată penibil.

Sigur, legislaţia şi aplicatorii ei sunt necesari în mod indiscutabil. La fel şi combaterea celor care îi pun în pericol caracterul. Pot da exemplu concret: un prieten actor căruia ORDA îi virează constant drepturile de autor realizate în urma difuzării unui film american în care a jucat.

Dar pentru că diluarea autorităţii şi încurcarea competenţelor fac parte din specificul naţional mai ceva decât alternanţa deal-vale, calităţile sunt eclipsate de defectele legislaţiei şi aplicatorilor ei. Pentru cei care nu ştiu, statul a împărţit în mod feudal încasarea drepturilor de autor, motiv pentru care sunt nu una ci trei autorităţi competente să strângă birurile şi de gât pe cei care nu le plătesc.

Astfel, dacă ai de exemplu un restaurant unde se ascultă muzică, te vei trezi nu doar cu ORDA pe cap ci şi cu  UCMR-ADA (Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România) şi, în plus, cu UPFR (Uniunea Producătorilor de Fonograme din România).  De ce? Păi uite aşa. Dacă ai asculta, de exemplu, canţonente din anii 30 (adică fără drepturi de autor),  compuse în Ghana (deci nu de către compozitorii români) şi difuzate pe internet (nu de pe o fonogramă: CD), cele trei autorităţi îţi vor spune că oricum trebuie să le plăteşti dările. În caz contrar, au autoritatea de a face plângeri penale. Şi chiar o fac. Din fericire, procurorii, care sunt mai cu capul pe umeri, nu declanşează urmărirea penală.

Şi ca absurdul să fie maxim, plata dărilor se face în funcţie de numărul de locuri. Dacă ar fi pe undeva logic ca taxele să fie diferenţiate în funcţie de venituri, când faci calculele devine penibil. De exemplu, unei echipe de fotbal din România i s-a solicitat să plătească, calculat la numărul de locuri de pe stadion, 14.500 de euro pentru fiecare meci, pentru că în pauza meciurilor de acasă difuzează 3 melodii interpetate de Al Bano şi Romina Power. Dincolo de faptul că respectivul calcul s-a făcut în virtutea numărului de locuri deţinute, nu ocupate ( altă lege oricum îţi cere să păstrezi din motive de securitate 10% din locuri neocupate), suma solicitată nu ar încasa-o autorii nici dacă ar concerta două ore pe respectivul stadion. Evident, clubul i-a "concediat" pe Al Bano şi Romina.

Aşa că, dacă tot vorbim de drepturi de autor, aş vrea să întreb şi eu, parafrazând întrebarea clişeu a profesorilor de română: ce dracu’ a vrut să spună autorul legii?!