Adevarul adevarat

În fiecare om din această ţară există un român. Sau măcar posibilitatea de a deveni unul. Pentru că avem de fiecare dată o alternativă la orice valoare absolută. De la mercantilele unităţi de măsură (vezi ocaua mică), la repere morale precum cinstea (vezi diferenţierea comunistă a furtului în dauna avutului obştesc sau privat) sau nuanţe conceptuale (adevărul adevărat).

De aceea avem probabil nu doar două teorii ale formării statelor medievale româneşti ci şi două istorii. Una care se învaţă la Cluj, alta la Bucureşti. Cea de la Cluj, mai riguroasă şi mai orientată către argumentaţie – de la arheologia aplicată pe şantierele din munţii Orăştiei şi până la cea arhivistică de tip David Prodan. Şi cea de la Bucureşti, romanţată şi literat-publicistică, care, din dorinţa de a servi puterea a turnat, nu de puţine ori, clor în izvoarele istorice pentru a albi pe ici pe colo esenţa românismului. Poate de aceea am învăţat noi istoria la orele de limbă şi literatură română.

„Ce-ai făcut la examen?” „Nimic, am fost paşoptist”. Iar paşoptist, în argoul studenţilor la Istorie din Cluj, însemnă – sau măcar însemna – pe dinafara subiectului. Să faci mişto de ilustrele personaje ale Revoluţiei de la 1848 ar fi la Bucureşti un sacrilegiu. Să iei peste picior eroii mişcării identitare româneşti e un atentat la conceptul de Stat, Societate, Naţiune – această a doua Biblie a Balcanilor. Căci ce avem mai scump, noi, balcanicii, decât credinţa, naţionalismul şi fotbalul. Sigur, ordinea se inversează când nu intră mingea în poartă: înjurăm de Dumnezei şi ne plângem că avem o ţară de căcat şi fără stadioane.

Avem noi, balcanicii, mereu aflaţi la margine de imperiu, eterna dorinţa şi nevoie de afirmare, recunoaştere, neatârnare şi – cum zicea dracu’ să-l pieptene – de nealiniere. Nu doar de accea, însă de aici, din Balcani, a pornit cel mai crunt război al umanităţii şi schisma creştinismului.

Păi, să fim noi în locul englezilor, ne-ar crăpa obrazul de ruşine să fim cuceriţi de normanzi, căci pentru noi istoria nu se încheie niciodată.

Acum, de exemplu, întrega regiune balcanică luptă pentru afirmarea, recunoaştere şi neatârnarea fotbalistică. Investiţiile masive şi orgoliile o arată. Excepţie fac doar foştii iugoslavi pe care, naţionalismul, religia şi fotbalul i-au inflamat într-un război pornit tot de pe stadion. Priviţi indiferenţa polonezilor, austriecilor, cehilor, ungurilor sau a celorlalte state central europene vizavi de investiţiile în fotbal. De ce? Că nu au bani? Că nu sunt talentaţi? Nu. Pur şi simplu nu simt nici dorinţa şi nici nevoia de a investi masiv în fotbal şi de a pune acest sport, alături de credinţă şi patriotism, în slujba Statului, Societăţii şi Naţiunii.

Se apropie meciul României cu Franţa şi nu pot să nu-mi amintesc ultimul meci disputat între cele două selecţionate europene antagonice: cea a României – eminamente românească – şi cea a Franţei – selecţie multi-etnică, reflecţie a trecutului colonialist. După meciul din vară de la Euro, mişcaţi până lacrimi de prestaţia corală a tricolorilor (ai noştri), unii au cerut scurtarea imnului, pentru a pune în valoare vocile băieţilor. Iniţiativa nu a durat decât până la meciul cu Olanda (alţi colonialişti) când, cu lacrimi în ochi, aceiaşi bravi români s-au şters cu tricolorul la cur (al nostru). De la meciul cu francezii din vară s-au schimbat multe. CFR 1907 Cluj a bătut AS Roma la ea acasă şi a făcut egal cu Chelsea în Gruia. Echipa de jucători străini a ungurului Paszkany de până mai ieri a devenit cea mai mare furnizoare de viitori cetăţeni români iar Arpi, cel mai lăudat investitor din fotbalul românesc – chiar de autointitulatul mare român de origine machedonă, Gigi Becali. Cireaşa de pe tort a pus-o imensul român şi peremist Mitică Dragomir- care a uitat că e naşul sintagmei „jucători străini de mâna a doua”- şi a exclamat exaltat: „Au înnebunit românii”. Şi când zici român, aşa, la modul general, zici şi Carol al României (fost de Hohenzollern- Sigmaringen) sau principesa Elena, născută în Elveţia.

La fiecare meci al naţionalei (vedeţi ce frumos e subliniat) mă bântuie amintirea unei expresii uzate de comentatorii de fotbal : „ai noştri (băieţii, desigur) sunt peste ei/ai lor”. Cine sunt ai noştri şi care sunt ei/ai lor? Care e adevărul adevărat?