Paza buna…

Într-o ţara ca România, unde fiecare pare predispus să-şi fure singur căciula, toată lumea stă de pază. Poliţia, jandarmeria, poliţia comunitară, serviciile secrete, vecinele care te urmăresc de după perdea sau prin vizorul lustruit de atâta folosinţă.  Nimic nu mă suprinde însă mai mult decât cantitatea dar, mai ales, calitatea agenţilor de pază.

Nu cred că există profesie în ţara asta care să aibă o atât de mare diversitate socială ca agenţiile „de pază şi protecţie”. De la foşti sportivi de performanţă la pensionari care moţăie nevinovaţi prin colţuri de farmacie, de la gospodine plictisite la tineri care şi-au făcut stagiul de pregătire pe serverele counter-strike şi de la personaje care şi-au scris biografie pe la serviciul cazier al poliţiei la oameni pur şi simplu disperaţi, pe toţi îi adună şi uneşte sacra sarcină a pazei şi protecţiei.

Totul se păzeşte. Farmaciile, băncile, maşinile de valori, şcolile, fabricile şi uzinele, metrourile, magazinele, cartierele  rezidenţiale, persoanele importante. Ai zice că nimic rău nu se poate întâmpla. Că siguranţa noastră a tuturor este garantată. Deşi dacă  privim în urmă singurele incidente majore în activitatea de pază şi protecţie au fost provocate tocmai de către agenţii de pază aşa cum a fost şi „furtul secolului”. Tocmai de aceea, vazând cantitatea şi calitatea majorităţii agenţilor de pază, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva au fost angajaţi nu să apere obiectivele de hoţi ci sunt plătiţi ca să nu fie ei cei care fură.